Numai că formele în cauză apar inevitabil în prezentarea sondajelor de opinie, subiect de interes pentru marele public, astfel încât ajung să circule destul de mult în afara domeniului de strictă specialitate. În presă atestările lor sunt frecvente: „În România, 55% dintre repondenţi ar prefera statutul de antreprenor pentru independenţa personală şi 39% pentru perspectiva de câştig" (Capital, 6.06.2010); „Cei mai mulţi dintre respondenţi anticipează continuarea situaţiei actuale timp de 3-5 ani" (România liberă, 13.06.2010).

Nu există, încă, o decizie normativă asupra celor două forme, care nu au fost înregistrate de majoritatea dicţionarelor generale curente. Niciuna dintre forme nu apare în DEX (nici măcar în ediţia revăzută din 2009), nici în Noul Dicţionar Universal (NDU, 2006), nici în Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic (DOOM2). Nici Dicţionarul Academic (DLR, Tomul IX, Litera R, 1975) nu le-a cuprins, ceea ce este destul de normal pentru un dicţionar-tezaur, mai puţin interesat de împrumuturile recente din domenii ştiinţifice; absenţa se regăseşte în Micul dicţionar academic (MDA, volumul IV, 2003). În ultimele două dicţionare este, în schimb, atestat vechiul latinism respondenţie, cu sensul „corespondenţă". Doar Dicţionarul explicativ ilustrat (DEXI, 2007), mai nou şi mai clar orientat spre terminologiile de specialitate, înregistrează ambele forme, tratân-du-le drept cuvinte diferite: repondent ca substantiv, preluat din franceză, cu definiţia „Persoană care răspunde la un sondaj de opinie; respondent"; respondent ca adjectiv, din engleză şi franceză, folosit în psihologie („despre comportamente, reacţii, reflexe condiţionate: care corespunde unui stimul uşor identificabil"), dar şi ca substantiv, cu un al doilea sens, sinonim cu repondent.

Dacă ne referim doar la substantivul cu accepţia „persoană care răspunde