La 6 ianuarie 2010 s-au împlinit 250 de ani de la naşterea „celui mai mare poet român până la Mihai Emi-nescu", iar la 24 august 2010 vom comemora 190 de ani de la moartea sa: loan Budai-Deleanu (17601820). Cele două date - a naşterii şi a morţii - apropiate în timp, ne îndreptăţesc să admitem că 2010 poate fi înscris ca „anul Budai-Deleanu".

De-a lungul anilor, diferiţi cercetători, istorici, exegeţi şi alţii şi-au pus nu puţine întrebări asupra problematicii complexe generate de viaţa şi opera lui Ioan Budai-Deleanu, au reuşit de multe ori să găsească răspunsuri plauzibile şi acceptabile, au emis noi ipoteze, au făcut şi alte presupuneri, deschizătoare de noi orizonturi. Printre întrebările la care nu s-a găsit, încă, răspuns, este şi una, capitală: cum arăta autorul Ţiganiadei? A existat vreun portret al său şi, dacă da, unde se află, cum se poate ajunge la el? Când se cunosc bine, şi de multă vreme, figurile atâtor conaţionali, contemporani lui, unii cu mult mai puţine merite decât el în cultura română, când ne-au rămas, spre cunoştinţa noastră, a tuturor, portrete ale atâtor români de dinaintea lui, nu numai voievozi, demnitari sau cărturari de seamă, dar şi alţii mai mici, care n-au avut alt merit decât că erau „de neam mare", ne întrebăm atunci cum este posibil să vorbim, să citim şi să scriem de atâta vreme despre acest mare geniu al spiritualităţii româneşti, fără să-i putem privi şi admira limpezimea frunţii, focul din privire, farmecul zâmbetului, tremurul mâinii? Aşa se face că peste tot, în cele mai diferite lucrări ale lui sau despre el (în ediţii, monografii, dicţionare şi altele), în locul figurii sale concrete, omeneşti, ca peste tot, la noi şi aiurea, apare câte o frântură din ce ne-a mai rămas de la el, fie o reproducere a unei pagini de manuscris, de cele mai multe ori foaia de titlu a Ţiganiadei, cu scrisul său îngrijit, în alfa