N-a fost o finală urîtă. Oricum, n-a fost mai urîtă decît cea din 1990, care, pe deasupra, a fost şi stupidă. Şi nici nu s-a terminat la penaltiuri, ca în 1994, într-un triumf al anihilării reciproce italo-braziliene. Au fost ocazii, au fost ratări monumentale şi parade incredibile şi, pînă la urmă, a fost şi un gol. Cinstit, curat, adevărat, nu o bîlbîială în careu sau un ricoşeu norocos. Aproape un gol frumos. Aproape, dar nu tocmai. Un gol frumos are nevoie şi de un meci frumos ca să se împlinească. A fost, cu siguranţă, o finală memorabilă. Dar una de tranziţie. Şi dulce, şi amară. Şi fericire, şi deziluzie. Am văzut meciul într-un grup numeros, la o terasă. Simpatii împărţite egal între cele două echipe. O vreme s-a glumit, s-a rîs, erau şi vuvuzele folosite judicios în scopul ilarităţii generale. Apoi, încet, veselia s-a stins. Cînd a marcat Iniesta, preţ de cîteva secunde, a fost tăcere. Generală, nu doar printre fanii Olandei. Noi, cei cu Spania, am făcut apoi nişte gălăgie, după datină, dar abia pe la a doua reluare a golului, şi n-a ţinut mult. Se făcuse dreptate, cîştigase cine merita. Dar atît. Semănase mai mult a proces, nu a meci. Şutul lui Iniesta venise ca o sentinţă. Justă, aşteptată, dar o sentinţă nu se sărbătoreşte ca o victorie la fotbal. Sir Bobby Robson spunea mereu că jocul e mai important decît trofeele. Contează cum cîştigi. Dar, la fel de mult, contează şi cum pierzi. Finala Mondialului sud-african a fost procesul Olandei. Iar Olanda a fost vinovată şi a pierdut. Meritat, dar cît de trist. Un sistem, două viziuni Trăim în epoca hipertacticizării. Nimic nu mai poate fi lăsat la întîmplare, iar fantezia se toarnă în tipare clare, dictate de sistemul de joc. După ce a cîştigat Cupa Campionilor cu Ajax, marele strateg Rinus Michels a plecat la Barcelona. Pe bani mult mai mulţi decît ar fi primit vreodată în Olanda. L-a urmat, pe ba