Situatia pe care o traieste Emil Boc este cea mai complicata pe care a avut-o un premier roman. Nu e putin lucru. Ca si din cauza incompetentei sale si a ministrilor de care s-a inconjurat s-a ajuns aici, este desigur si vina sa.

Defectele si greselile pe care le-a facut au fost si sunt tocate in ritm tot mai accelerat, aproape peste tot in media. Sa lasam aceasta perspectiva si sa privim putin spre latura sa, inca, umana.

Criticile pe care le-a primit in permanenta si care se prabusesc peste el intr-un ritm tot mai accelerat nu il ajuta, ba dimpotriva. In sens uman sunt usor de inteles si gafele si erorile pe care le executa aproape cu o precizie nemteasca. Insa, in cazul comportamentului pe care premierul l-a avut cu oamenii adunati pe centura Bucurestiului, cu ocazia vizitei sale, poate fi privit si analizat si dintr-o alta perspectiva decat cea a criticii.

Pasiunea cu care Emil Boc a pus-o in incercarea de a-i convinge pe cetatenii cu care a stat de vorba pe centura Capitalei, dorinta sincera de a-i convinge ca Executivul face tot ce se poate pentru a ne fi mai bine, exercitiul dialogului in sine, dincolo de corectitudinea sau falsitatea afrimatiilor sale, pot fi privite si ca un plus, o calitate care poate nu ar trebui calcata in picioare la pachet cu toate celelalte prostii pe care le face zilnic.

Sa nu ii luam deloc in calcul pe cei cinci sau sase bezmetici cu aliura de baietasi de cartier, care venisera doar pentru a fluiera si a striga haotic nici ei nestiind ce si impotriva cui exact.

Fie ca au fost trimisi sau nu, fie ca erau prezenti acolo la sugestia cuiva sau din proprie initiativa, gestul lor de huidui incontinuu premierul care era dispus sa vorbeasca cu dansii ii descalifica in totalitate. Dupa cum se prezentau si/sau manifestau, ultimul lor scop era acela de a comunica, de a intelege si de a