Shaking Shakespeare a fost ultima premieră a Teatrului German (TGST), înainte de închiderea stagiunii. Prin grija Guvernului şi a unei Ordonanţe (63/2010) scrise pe genunchi, acesta ar putea fi chiar ultimul spectacol al TGST ca instituţie de repertoriu. (I.P.) O coincidenţă fericită a făcut ca premiera cu numărul 400 a Teatrului German de Stat Timişoara să fie un spectacol cu rădăcini ancorate în opera shakespeariană. Shaking Shakespeare e un proiect postmodern care utilizează intertextualismul ca manieră de structurare a materialului dramaturgic şi spectacular. Cu Radu Alexandru Nica la cîrma regizorală şi cu o echipă deja rodată – Dragoş Buhagiar, Vlaicu Golcea, Florin Fieroiu şi Lia Bugnar ca dramaturg, în accepţia germană a termenului –, Shaking Shakespeare se anunţa un spectacol aşezat în trendul poeticilor teatrale actuale. Aşa şi este. Scenariul e vertebrat pe povestea lui Hamlet şi drama sa familial-existenţială. Podeaua spaţiului de joc, amenajat în stil elisabetan, e tapetată cu cărţi, prinţul Danemarcei însuşi iese la iveală de sub un morman de volume, părăsirea universului cărturăresc şi trecerea la cele lumeşti fiind etape necesare pentru răzbunarea părintelui. Montarea nu e o simplă invenţie de tipul „să facem ce nu s-a mai făcut“, e, ca tot ceea ce se întîmplă apoi în scenă, un gînd regizoral coerent, justificat estetic, încărcat de potenţialităţi simbolice ce se cer decriptate raţional şi emoţional de privitor. Lia Bugnar, cot la cot, îmi imaginez, cu Radu Nica, a utilizat povestea lui Hamlet pentru această „pastorală tragicomico-istorică“ în care se face slalom elegant printre subiecte, poveşti şi personaje shakespeariene. Ca întreg, reprezentaţia e, în cele din urmă, o trecere prin marile teme umane oglindite de bardul din Avon – trădare, înşelătorie, gelozie, invidie, dorinţă nesăbuită de putere etc., o panoplie a slăbiciunilor omeneşti. Sp