Există în Jurnalul fericirii unfragment, datat 24-26 februarie 1960, aşadar cu doar două zile înaintea pronunţării sentinţei în procesul „Noica-Pillat“, în care N.Steinhardt descrie atmosfera din timpul aşa-ziselor „dezbateri în instanţa de fond“. Se consemnează, printre altele, depoziţiile „inculpaţilor“, ale martorilor şi ale avocaţilor apărării (deveniţi, în unele cazuri, avocaţi ai acuzării). Ne reţine atenţia o secvenţă cu valoare de anecdotă (la o lectură retrospectivă, bineînţeles) în care memorialistul notează comportamentul uneia dintre martorele audiate în procesul lui Dinu Pillat: „Apare la un moment dat o bătrînică în negru, cu o pelerină – aduce cu Barbara Ulbrichori mai degrabă cu directoarea pensionului din Crima lui Sylvestre Bonard, aceea care s-a transfigurat aflînd că modestul ei vizitator e membru al institutului Franţei. Bătrînica răspunde la numele de Popescu-Voiteşti, e văduva geografului, e pensionară şi execută lucrări de dactilografie. Ea a bătut Aşteptând ceasul de apoi, romanul cu subiect legionar al lui Pillat. Somată să explice pentru care motiv, văzînd despre ce e vorba, nu a sesizat autorităţile, menţionează cu voce calmă şi joasă următoarele : mai întîi, cînd bate la maşină, atenţia i se îndreaptă numai asupra cuvintelor, nu asupra frazelor, şi cu atît mai puţin asupra sensului lucrării; în al doilea rînd, a înţeles şi ea că e vorba de legionari, dar i s-a părut că lucrarea-i net antilegionară, fiindcă pe tinerii care aparţineau mişcării autorul îi înfăţişa sub o lumină defavorabilă. Defavorabilă? Da, desigur, de vreme ce arăta că lipseau de la cursuri, că nu-şi dădeau regulat examenele, că veneau seara acasă tîrziu, că-şi supărau bieţii părinţi care se speteau să le plătească taxele şi să le cumpere cărţi“ (Editura Polirom, 2008, p.144).

Naivitate reală sau trucată, lectura dnei Elena Popescu-Voiteşti (documentul