Chipul şi vocea lui Dorin Tudoran mi-au rămas întipărite în minte cu ocazia Festivalului Naţional de Poezie, din 1978, de la Iaşi, cînd poetul a ţinut unul dintre cele mai curajoase şi mai pline de substanţă discursuri. Curaj estetic, dar şi curaj civic şi politic, dat fiind contextul aberant în care funcţiona literatura, în care funcţionau artele în acele vremuri. I-am citit poezia publicată anterior abia cu acel prilej, mă tot pregăteam să scriu un articol, dar n-am apucat pînă cînd poetul a trebuit să se desţăreze, după proteste escaladate, greva foamei şi tot ceea ce însemna o disidenţă serioasă. N-am apucat eu să scriu, iar, într-un anume sens, aş spune că omul de atitudine fermă şi de caracter inflexibil şi-a cam nedreptăţit poetul pe care îl adăpostea înlăuntru-i. După 1990, am reuşit să-l revăd pe poet, să facem cunoştinţă şi să vorbim puţin doar de două, trei ori – prima oară la lansarea excelentei antologii din 2000, de la Polirom, ultima în ianuarie curent, cu prilejul conferirii Premiului Naţional de Poezie, la Botoşani. Am devenit însă oarecum un fel de prieteni „pe Internet“, pe care îl consult de cîte ori simt nevoia şi căruia nu trebuie să-i verific spusele „din trei surse“, fapt remarcabil în zilele noastre. Pentru că vorbeam de nedreptăţi – la Botoşani, unul dintre laureaţii precedenţi mi-a susurat la ureche că DT ar fi luat premiul din „motive politice“! Între timp, aflu că ipochimenul a fost deconspirat de CNSAS drept harnic turnător. Nu-i dau numele, e treaba filialei USR să facă public verdictul! Însă e ciudat cum Secu pare să funcţioneze şi după dizolvare! Să fim, deci, serioşi! Dorin Tudoran este unul dintre poeţii din „prima ligă“ a literaturii noastre postbelice, iar premiul i-a fost acordat pe motive estetice, nu politice. Autor a şapte volume originale şi a patru antologii – în engleză, română şi bilingve –, Tudoran şi-a definit loc