Mugur Isărescu nu e ministru, nu e şef de stat, nu se eternizează în talk-showuri la Antene şi Realitatea, nu atacă presa. Sursa: EVZ

E calm, ponderat, precis în exprimare şi acţiune. Parc-ar fi un neamţ nimerit la o sindrofie românească tocmai când "ai noştri" încep să se pocnească la scăfârlie cu sifoanele, ridicându-şi mesele în cap.

Ca nimeni altul, a ştiut să-şi construiască o echipă ale cărei competenţe au ţinut, de douăzeci de ani, ţara deasupra prăpastiei. A refuzat să dea drumul tiparniţei de bani chiar în momente când, în confruntarea cu totalitarismul iliescian, o astfel de opoziţie te costa scump.

De prim-ministeriatul lui ne amintim doar vag - şi e cel mai bun lucru care se poate spune despre el: într-o ţară de gureşi isterici, de ţaţe neruşinate şi bătăuşi năclăiţi de ură s-a comunicat şi s-a acţionat omeneşte. L-am votat când a candidat la Preşedinţia României şi probabil că însănătoşirea ţării ar fi început încă din 2000, scutiţi fiind de încă patru ani de lichelism patronat de Iliescu.

Mugur Isărescu a vorbit în tot acest timp despre problemele României. Şi nu numai că a vorbit, dar a propus şi soluţii. A făcut-o şi o face în termeni precişi, cu voce calmă, fără să-şi smulgă părul din cap şi fără să-i ia de guler pe cei care-i bruiază discursul.

Or, pe malurile Dâmboviţei, dacă nu urli din toţi bojocii, dacă nu minţi cu neruşinare şi nu dai "bărbăteşte" cu pumnul în masă, vorbele-ţi sunt absorbite de pereţii vătuiţi ai nepăsării şi aroganţei multilateral dezvoltate. Ca să te audă cineva, trebuie să tragi cu Bazuka în pepeni, à la Vadim, ori să perorezi monomaniac şi isteric, precum Crin Antonescu. Nu întâmplător, cele două voci, a balamucului ce dă în verde, şi a liberalismului roşu, au ajuns astăzi să bubuie la unison.

Într-o ţară în care se trăieşte, de când lumea, pe sponci, în