În concertul de lamentări şi de pesimism care ne înconjoară a scăpat şi o exclamaţie de satisfacţie: ultimul week-end a fost cel care a marcat cea mai mare densitate de turişti pe litoral: circa 70% dintre locurile disponibile au fost ocupate! Până luni, când nivelul a coborât la limita de „flotabilitate” de circa 50%.

Ce se întâmplă cu litoralul, „perla” turismului românesc de dinainte de 89, când a merge o săptămână la mare devenise similar cu hagialâcul la Mecca şi tot omul muncitor îşi putea permite acest lux? Pentru că o cameră era tot 45 de lei pentru minerul de la Petroşani sau pentru ministrul nu ştiu care (e drept că ultimul prefera să locuiască în „ghetto-ul” de la Neptun), că mâncarea era vreo 25 de lei pe zi şi că dacă era soare nici măcar n-aveai nevoie de distracţiile care lipseau şi atunci. Ba, mai mult, multe staţiuni precum Costineştiul aflat sub protecţia „Delfinului”, inspira chiar un aer de occident şi de frondă tinerescă bine temperată. Până prin anii ’80, când a început să se strângă şurubul economic şi ideologic, turiştii străini dădeau năvală să petreacă 2-3 săptămâni la preţuri mai mici decât ajutorul de şomaj pe o lună, şi cu o întreagă suită de temenele faţă de mărcile sau dolarii pe care aceştia îi cheltuiau cu destulă zgârcenie. În vârf de sezon, care ar fi acum, nici nu mai puteai să speri să găseşti o cameră liberă – totul era rezervat pentru Măria Sa Turistul Străin cu pantaloni rupţi în fund.

Deceniul 8 (între 1970-1980) a fost intervalul de aur al turismului litoral. Se construiseră noi hoteluri – elegante pentru standardele vremii – şi zona avea prioritate absolută în orice – de la producţia de pepsi până la angajaţii sezonieri. Era un turism de masă, pentru care partidul alocase sume importante ca să refacă capacitatea de efort a oamenilor muncii: hoteluri–cămin şi restaurante-cantină au împânzit litoralul, rămânând ast