Omul in chestiune - muntean get-beget, calit in munci istovitoare, transmise secular de la o generatie la alta - nu aprecia "moliciunea" determinata de confortul postindustrial, percepind critic modernitatea tehnologic-vestimentara a americanilor si, intr-un anumit sens, insasi civilitatea lor, elemente, sa recunoastem, de confuzie si angoasa in satul romanesc contemporan, mai degraba decit de admiratie. In vara lui 1994, eram proaspat revenit pe meleagurile natale dupa un lung stagiu american. Conducerea Universitatii iesene - unde lucram, la vremea respectiva, ca preparator - m-a asteptat cu bratele deschise, declarindu-si impacienta reinnodarii vechii si fructuoasei noastre colaborari. Asadar, nici nu am pus bine piciorul in noroiul tatarasean, ca regretatul profesor Grigore Veres - pe atunci prorector cu Relatii Internationale - m-a si sunat, facindu-mi o propunere imposibil de refuzat: "Codrine", a spus venerabilul anglist, in inimitabilul sau timbru scazut, usor intonat, de conferentiar oxfordian, "m-am gindit sa te trimit intr-o mica vacanta impreuna cu sapte studenti americani din Nebraska. Vor invata un semestru la noi si as vrea sa-i plimbam putin. Tu, fiind abia descins din mediul yankeu, esti, ca sa zic asa, ghidul ideal. O saptamina la Bicaz. Hm, ce crezi? Ai vrea?". "Se poate, domn' profesor", am replicat imediat in stilul vag isteric al invataceilor romani, care-si arata disponibilitatea neconditionata pentru orice, in momentele de confruntare cu autoritatea universitara, "cu cea mai mare placere." Zis si facut. In citeva zile, un grup destul de straniu descindea prin padurile Bicazului. Alaturi de mine, devenit ad-hoc un fel de lider melvillian (urmat cu incredere oarba de o echipa similara sclavilor din Benito Cereno, aflati sub aripa conducatorului lor charismatic Babo), stateau in permanenta, cumva speriati, doi baieti (unul teribil de inalt, cu pl