Publicarea unei cărţi despre fumat în plin discurs al sănătăţii normativizate, în care Fumatul daunează grav sănătăţii, merge din capul locului în contratimp cu „pulsul vremii”. După ce a fost trimis în valuri, cerculeţe şi spirale pe toate canalele lumii „civilizate”, fumul iese din ce în ce mai greu şi mai rar în spaţiul public, fiind împins încet, dar sigur către periferii sau către sfera din ce în ce mai restrânsă a privatului. Timpul pentru literatura intoxicării a trecut şi el, deşi cantitatea de cerneală consumată în jurul fumatului a ramas relativ constantă. Dacă acum două sute de ani începeau poezia fumatului şi apologia „combustibililor” (de la nicotină, la opiu), la începutul secolului abia trecut pofta pentru fumat a fost cultivată în masa şi, potrivit istoricilor tutunului, doar religia consumă mai multă hârtie în diseminarea ei decât literatura construită în jurul fumatului şi-a subspeciilor lui.
În contratimp, cu atât mai mult cu cât cele 28 de istorii personale al căror declanşator a fost tema Primul meu fum, sunt revizitări, de la distanţe mai mici sau mai mari, ale unui moment (de cele mai multe ori) fondator al propriilor mitologii. Şi cum, de cele mai multe ori, primele fumuri ne ies prin nări sau pe gură (în cazuri mai serioase, unii spun că le-ar fi ieşit fum prin urechi) în timpul procesului de construire a ceea ce numim identitate – în adolescenţă, cu toate variabilele ei -, poveştile decupează cadre-cheie din laboratorale biografice ale autorilor. Rădăcinile adânci ale fumului, în vremea pe când era unul dintre mediatorii de baza dintre zei şi pământeni, s-au pastrat, în forme diferit camuflate, în primele impulsuri de-a testa ce se-ntamplă dacă scoţi fum dintr-unul din „fructele oprite” ale meniului social, insinuându-se apoi în ritualurile zilnice ale fumătorilor deja convertiţi.
Semnează: Michele Bressan, Ch
