În urmă cu nouă luni, am asistat la evenimentul istoric al primei căderi a unui guvern postcomunist în urma unei moţiuni de cenzură. Era un eveniment relativ previzibil, prin prisma logicii parlamentare: o coaliţie de guvernământ se destrămase, se formase o nouă majoritate de facto. (Previzibil, dar nu cert, căci în octombrie 2007, atunci când social-democraţii au fost sprijiniţi de democraţi, nu reuşiseră să doboare Guvernul Tăriceanu). După cum aveam să constatăm două luni mai târziu, noua majoritate electorală nu avea un corespondent în opţiunile electoratului, de vreme ce candidatul susţinut de partidele ce formau respectiva majoritate pierduse în faţa celui susţinut de partidul învins în Parlament.

Acum, ne aflăm într-o situaţie relativ inversă: majoritatea electoratului este, după cum ne arată puţinele sondaje disponibile, ostil Guvernului, dar moţiunea nu trece şi pare evident că nu ar fi avut şanse nici la o doua încercare, motiv pentru care PSD a şi renunţat la oportunitatea depunerii unei noi moţiuni la finalul sesiunii. Dacă rememorăm momentul septembrie 2009, ne dăm seama că, dincolo de aritmetica locurilor din Parlament, singura moţiune câştigătoare din cei douăzeci de ani ai celei de-a patra republici a beneficiat de un argument consistent: prin „soluţia Iohannis" propusese o alternativă consistentă şi credibilă la guvernarea existentă - că până la urmă aceasta nu s-a realizat e altă poveste pe care o cunoaştem prea bine. O asemenea alternativă nu fusese constituită nici în momentul încercării de debarcare a lui Tăriceanu şi nu este materializată nici astăzi.

Mecanica legăturii cauzale dintre existenţa unei alternative credibile şi modul în care votează parlamentarii nu e uşor de explicat şi poate că nici nu există. Îmi place însă să cred în existenţa unui sistem secret de vase comunicante, care face ca, atunci când există simultan eviden