Şah şi Martini şi salată orientală sunt două povestiri pe care nu le-am inclus între prozele din vol. Carte de identitate, apărut în 1993. Nu mi-aduc aminte de ce n-am făcut-o. Le-am reluat după un timp şi am realizat că împreună cu Vânzătorul de narcise mov alcătuiau un triptic ce ar fi putut constitui nucleul unui roman. Mă ataşasem de personajul feminin, pe care îl voi numi în cele din urmă Maia. Mi s-a părut că întrevăd firele ce lăsau loc continuării, ca şi cum un plan cu bătaie mai lungă ar fi existat de la început. Citite împreună, cele trei fragmente, de acum le puteam considera aşa, comprimau prea mult contratimpul afectiv ce pune capăt unei iubiri. Hotărârea abruptă a Maiei trebuia motivată, nuanţată. Am intrat în lumea ei şi aşa au apărut prietenii, familia, vecinii, iar din familie un unchi. Poate că în clipa aceea ceva mi l-a adus în minte pe unchiul Gheorghiţă, la care am ţinut foarte mult şi pe care am vrut să-l aduc în carte, prelungindu-i viaţa. Credeam că va fi o apariţie episodică, punctuală. N-a fost aşa. Pe măsură ce scriam, povestea lui, peste care s-au suprapus amintirile mele, a urcat ca o apă freatică prin capilarele subconştientului şi a pus stăpânire pe text. În punctul ăsta m-am oprit. Aveam o datorie morală faţă de experienţa tragică prin care a trecut. În 1946, fiind implicat, ca reprezentant al PN}, în organizarea alegerilor dintr-o comună de lângă Râmnicu Sărat, s-a emis mandat de arestare pe numele lui. Convins de nevinovăţia, pe care, ca avocat, credea că o poate dovedi dacă rămâne în libertate, a refuzat să se predea, preferând clandestinitatea, care a durat nu câteva luni, cum spera el, ci 17 ani. Abia după 1989 am aflat mai multe despre rezistenţa anticomunistă din munţi şi, mai ales, despre decimarea elitelor din închisorile comuniste şi am înţeles că n-a fost un caz izolat. Aş fi vrut să recuperez tot ce se putea despre exp