Intitulată forţat-spectaculos "Frigiderul cu cărţi", noua carte a lui Victor Martin cuprinde eseuri (pretinse eseuri) scrise într-o stare de surescitare intelectuală, dar fără idei demne de luat în considerare. Iată primul paragraf din primul eseu, "Jumătate de măsură":

"Un poet bine hrănit devine un mic afacerist al culturii, aşa cum pisica sătulă nu prinde şoareci. Toţi poeţii vor să aibă faima lui Eminescu, dar nici unul nu ar vrea să accepte vicisitudinile vieţii acestuia."

De ce devine un poet bine hrănit un mic afacerist al culturii - ne vine greu să înţelegem. Trebuie să gândeşti simplist (sau să nu gândeşti deloc) ca să crezi că poetul funcţionează ca o pisică şi că scrierea poemelor seamănă cu prinderea şoarecilor. Dacă lucrurile ar sta aşa, societatea n-ar trebui decât să-i înfometeze pe poeţi ca să obţină de la ei capodopere. Pe de altă parte, ideea că "toţi poeţii vor să aibă faima lui Eminescu, dar nici unul nu ar vrea să accepte vicisitudinile vieţii acestuia", lansată de Nichita Stănescu în varianta, mai elegantă stilistic: "toţi poeţii vor să aibă opera lui Eminescu, dar nici unul viaţa lui", a fost preluată şi repetată de mulţi autori înaintea lui Victor Martin, astfel încât a devenit un truism. Este straniu ca astăzi cineva să ne-o comunice ca pe o noutate.

Victor Martin merită respect pentru febrilitatea cu care participă sufleteşte la tot ceea ce se întâmplă în România. Iar multe dintre observaţiile lui sarcastice sunt justificate.

Ceea ce dezamăgeşte şi, de la un moment dat, agasează în cartea sa este scrisul propriu-zis, sentenţios, nervos-eliptic şi uneori ininteligibil:

"Atâta timp cât presa e făcută cu disperaţi, fomişti care nu se pot plomba în altă parte, nu vom avea o presă adevărată."

Ce înseamnă "fomişti care nu se pot plomba în altă parte"? Întrebarea ne urmăreşte multă vreme după încheierea lecturii.