Am dat, în schimb (ca să vedeţi cum e cu hazardul), de micul roman Zbuciumul inimii al japonezului Natsumo Soseki, cu care mi-am inaugurat, aş putea spune, colecţia de ultime cărţi. Am luat-o de pe noptiera patului de la Spitalul Fundeni în care a murit Dana Dumitriu. Nu mai ştiu de ce m-am dus atunci tocmai la Florin Mugur, prietenul nostru, şi, răsfoind-o împreună, am descoperit pe pagina albă de la sfârşit câteva rânduri scrise de mâna Danei dintr-un jurnal datat 27 septembrie 1987, Ştefăneşti. Indescifrabile în mare parte, ele sunt, cu siguranţă, cele din urmă şi pe cea din urmă carte pe care o citise. Nu conţin nicio confesiune şi nicio dorinţă. Se referă la infiltraţiile cu care a debutat tratamentul pancreatitei acute declanşate cu două săptămâni înainte de sfârşitul ei la 10 octombrie.
Încerc să-mi imaginez, oarecum fără rost, fiindcă de când mă ştiu citesc la întâmplare, ce carte va ţine în mână îngerul meu. ■
Ştii, oamenii sunt Moscove ruinate de votcă şi de nepăsare vîndute pe sub mînă,
mesteceni găuriţi în care a suflat fochistul negru, siberianul cu lopata crescută din mădularul puterii sale, cenuşă de paradis şi zodie de ţări mici cărate în inimă de nemuritoarele benzi transportoare ale capitalului roşu. Azi cînd veneam spre casă golit de viaţă am auzit sîngele cum striga la mine -
bătrîne, să fie atît de greu să ţii omul pe picioare?
Sînge înalt de doi metri şi tot mai vrea să crească.
Cred că vorbesc de unul singur cu un clopoţel
de catîr orb în tîmpla dreaptă,
norii deasupra mea îmi spun ceva ce nu înţeleg
(poeţii slabi sînt lacomi?),
parcă mi-ar cere să mă opresc atunci
cînd fac dragoste cu o femeie care nu e în faţa mea.
Aşteapt-o să vină.
Am deschis o uşă