- Norman Manea este cel mai titrat şi prestigios pe plan internaţional dintre prozatorii de limbă română. În România, nu are aceeaşi cotă. Păcat. Tripla identitate actuală – evreu, român, american – este o întîmplare a unei biografii care îi aparţine. Şi şi-o asumă. Ultima apariţie editorială, Laptele negru (Editura Hasefer, 2010), este un substanţial volum de publicistică. Articole şi eseuri, de diverse facturi şi pe diferite teme, la care s-au adăugat cîteva interviuri şi luări de poziţie generate cu prilejul unor intervenţii în calitate de „muncitor intelectual“. Un volum cu texte împrăştiate pe multe decenii, multe cunoscute şi deja „clasice“ – cele legate de Eliade sau Mihail Sebastian, să le spunem aşa –, altele, mai puţin circulate, apărute însă şi în alte volume de publicistică, precum Textul nomad sau Casa melcului, ambele la Hasefer, în 2006, respectiv, 1999. Nu am stat să confruntăm sumarele, dar, una peste alta, sentimentul la lectură rămîne acelaşi. Un prozator de anvergură care nu a rămas indiferent la răsucelile istoriei (colective) şi la sucelile vieţii (personale). Cititor atent – păcat că observaţii fine de lectură ce au fost cuprinse în Pe contur nu au fost reluate şi cu alte prilejuri –, dar şi un spirit în veşnică alertă, Norman Manea şi-a radicalizat op-ţiunile. Ideile sînt închegate, tonul ferm, dar calm şi viguros, cu o scriitură musculoasă. Refuzul clişeelor şi o anume obstinaţie pentru conservarea memoriei îl aduc mereu pe lîngă teme grave ale umanităţii. De la Holocaust la ravagiile comunismului, de la exil şi solitudine la înstrăinare şi dezastrele produse de ideologiile totalitare. Subiecte mereu prezente în discursul său. Eseistic, analitic, nu rareori polemic. Textele sale publicistice se citesc şi se recitesc cu multă participare, dincolo de simpatiile sau antipatiile noastre. Vorba lui Mircea Cărtărescu, printre colegii de breas