Vestea morţii lui Cesare Siepi a căzut ca un trăsnet pentru cei care credeau că va trăi întotdeauna, plin de viaţă cum era. Aveam totuşi certitudinea suferinţei pe care a avut-o de îndurat această nobilă şi falnică figură a scenei lirice, care-mi spunea, cu o mare discreţie, în ultima scrisoare pe care mi-a trimis-o din Atlanta, unde locuia de la o vreme, că e „bine“, numai că e mai scund cu zece centimetri din pricina unor operaţii la ambele picioare. Apoi s-a retras, cred, în nemurirea lui prematură şi n-am mai auzit despre el decît zvonuri. Celui mai mare interpret din toate timpurile al eroului principal din opera operelor, Don Giovanni de Mozart, marelui seducător care triumfa simultan la Metropolitan Opera şi în spectacolele de pe Broadway, care stîrnise timp de decenii pasiuni, nu doar de ordin scenic, destinul i-a rezervat acest sfîrşit nemeritat. Pe care l-a acceptat cu simplitate. Şi cu modestia celui căruia nu-i plăcea să se vorbească despre faptele sale de eroism din cel de Al Doilea Război Mondial, cînd ajuta partizanii să se strecoare pe căile de el cunoscute ale Lombardiei natale. Venea la Milano să-şi vadă mama, care nu-l urmase în America. Şi s-a întîmplat într-un rînd, pe cînd practic nu mai cînta, ca Teatrul alla Scala, unde înnebunise lumea în anii lui de glorie, să se afle în situaţia disperată de-a nu găsi nici un înlocuitor pentru un interpret care se îmbolnăvise în ziua reprezentaţiei. Cineva aflase că Siepi era la Milano. Rugat de direcţiune să salveze teatrul, mormăind, cum îi plăcea s-o facă, a acceptat. Cu o condiţie: ca absolut nimeni să nu ştie de schimbarea de distribuţie care survenise. După numai cîteva măsuri însă, uluită să descopere cine era în scenă, asistenţa l-a ovaţionat în picioare, aşa cum avea s-o facă şi la finele reprezentaţiei. Am debutat pe scena lirică alături de el, în acel legendar Don Carlo de Verdi, la Teatro