Rezultatele unui recent sondaj de opinie, realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie, sînt îngrijorătoare pentru toţi cei ce credem în valorile democraţiei şi ale statului de drept, pentru toţi cei ce am trăit direct „binefacerile“ regimului comunist. S-ar părea că am ajuns, treptat, în punctul din care am plecat în decembrie 1989, însă nu plini de furie, ca atunci, ci nostalgici şi resemnaţi. Este şi acesta unul dintre paradoxurile româneşti: în singura ţară care a condamnat comunismul ca ilegitim şi criminal, Ceauşescu ar avea mari şanse (dacă ar trăi) să obţină o victorie clară în alegeri. Cum s-a ajuns aici? Cum e posibil ca, după douăzeci de ani de la căderea comunismului, Ceauşescu să fie perceput de majoritatea concetăţenilor noştri ca un conducător bun, iar ideologia comunistă să aibă, încă, o capacitate de atracţie considerabilă? Probabil că falia din ce în ce mai amplă dintre discursurile publice şi realitatea cotidiană ne poate oferi un răspuns, unul insuficient însă. Probabil că şi lipsa de calitate a majorităţii politicienilor contemporani, de la putere sau din opoziţie, este un factor agravant. Există, însă, şi o altă explicaţie pentru actuala stare de lucruri şi ea ar trebui căutată în confuzia sistematic întreţinută între stînga şi dreapta. Nici unul dintre cele două partide desprinse din trunchiul comun FSN nu reprezintă ideologia pe care o proclamă: PSD nu este un partid de stînga (cel puţin nu a dovedit, pînă acum, că ar avea o ideologie limpede), iar PDL nu este, nu a fost nici o clipă, un partid de dreapta. Cu oameni care au trecut, fără probleme, dintr-o parte în alta, în funcţie de interese personale imediate, susţinute financiar de o clientelă transpartinică, cele două partide-surori au reuşit, în ultimele două decenii, să compromită cîteva elemente-cheie ale oricărui stat de drept, cum ar fi Parlamentul, pluripartidismu