Cel mai bun antrenor român împlineşte astăzi 65 de ani, însă n-are gând de retragere. Tehnicianul celor de la Şahtior Doneţk a acceptat să acorde pentru „Adevărul“ un interviu neconvenţional.
„Dacă mă apuc să povestesc din tinereţe, te ţin trei ore de vorbă", glumeşte cel mai bun antrenor român. Cu toate astea, un dialog cu Lucescu nu se încheie niciodată repede. Vorbeşte despre fotbal ca despre o religie, unde nu se mai regăseşte, pe acelaşi plan, decât familia. „Dacă ştii că nu te aşteaptă nimeni acasă, ai trăit degeaba", spune Mircea Lucescu. Soţ, tată, bunic şi, speră el în viitorul nu foarte, foarte îndepărtat, străbunic.
„Adevărul": 65 de ani... Cum vi se pare?
Mircea Lucescu: Par mulţi ani (râde). De fapt chiar sunt mulţi, ştiu că nu sunt tânâr, dar mă simt tânăr. Inima mă mai ţine...
Care a fost cea mai frumoasă aniversare?
De când am venit la Doneţk, toate au fost senzaţionale, pentru că preşedintele şi nevastă-mea, Neli, se ocupă de tot. La 60 de ani am avut parte de o petrecere cu foarte mulţi invitaţi din România şi din alte ţări. A fost ceva special. Când eram fotbalist mă serbam în cantonamente, cu echipa.
Ce vă vedeţi făcând peste 5 ani?
La 70... pe o bancă, antrenând, normal! Nu e uşor să scapi de microbul ăsta. Dacă sănătatea îmi permite, vreau să merg mai departe cu fotbalul pentru că este viaţa mea. Ştii, chiar spunea Spalletti la un moment dat că un antrenor mare sigur suferă de ulcer sau de o boală de inimă. Are dreptate, la câtă muncă şi cât stres este în meseria asta! Eu am simţit-o pe pielea mea cu operaţia la inimă, dar, Slavă Domnului, acum sunt bine.
Este ceva ce v-aţi fi dorit să faceţi şi nu aţi apucat?
Daa! Să o fac lată! (râde). Dar mai am timp. Am lungit-o, alţii o lăţesc...(râde)
Care este ideea dumneavoastră de distracţie?
Îţi dai seama că nu mai sunt ca în tinereţe. La