Tânărul ardelean Radu Anton Roman, cel care la 24 de ani, în 1972, debuta editorial cu o excelentă carte de versuri - "Ohaba, ţara asta" (poeme cu inflexiuni imnice, aşternute la picioarele satului natal) -, nu bănuia nicicum ce traseu avea să urmeze scriitorul. Ce cuvinte scânteietoare şi pline de vervă avea să închine el, mai târziu, Ardealului întreg (un fel de Ohabă supradimensionată), dar nu în versuri elegiac (în)cântătoare, ca întâiaşi dată, ci în stihuri tăiate cu brişca într-o bucată zdravănă de slană (Le veţi descoperi, chiar mâine, în volumul III din "Poveştile bucătăriei româneşti").
Omul şi legenda lui
De la poetul de 24 de ani la gurmand-oeno-ţuicologul (ori, mai bine, "pălincologul") de 48 de ani (vârsta când şi-a publicat cartea de bucate), drumul scriitorului a fost sinuos şi imprevizibil. Romancier, jurnalist, om al bălţii, apoi din nou scriitor, jurnalist, gastronom, prieten bonom, om de televiziune - din când în când fiind întruchiparea unui strămoş, ţăran de dinainte de revoluţia industrială, măsurând lumea sprijinit în ciomagul noduros -, Radu Anton Roman şi-a creat încet un soi de legendă personală, aşa cum puţini oameni au reuşit să facă în propria lor viaţă. În "legenda" asta, de oriunde ai începe să o citeşti (să o asculţi, să o depeni etc.), oricâte fantaste chipuri ar avea omul - de satir, de grifon, de înger căzut, de zmeu căit ori de Greul-Pământului -, niciodată nu s-a dezis de condiţia lui de ardelean.
Nici măcar în ceasurile Bucureştiului de vară, înecat în praf şi miros de bitum, nu putea să alunge din lăuntrul lăuntrului glasul elegiac al tânărului "ohabian": "Busuioc pe colţul mesei tale/ mirosind a toamnă şi a brad./ Tu ca o zăpadă eşti făptura/ care va pleca în nordul florii/ unde cerul e-mbăiat cu miere/ picurând albine moi, de jad.// Drumu-acesta lung te va răpune./ Eu am să aştept sub o ceta
