În satele din Ţinutul Pădurenilor se intră pe poartă. Aşa cum intri într-o casă de om. Porţi înalte, din lemn împodobit, pe care le deschizi dinspre drumul care urcă printre grădini şi lanuri de grâu. Odată trecut dincolo de poartă, în uliţă, înaintezi printre casele mari, frumoase, curate, de un alb care străluceşte în soare. E nevoie de pragul unei alte porţi pentru ca să te insinuezi la om în bătătură. Şi acolo - să zicem acasă la Miron Muntean, pădurean din Feregi-Cerbăl - va trebui să guşti din plăcintă şi din vinars înainte de a iscodi cum se fac bucatele pădureneşti.
Plăcinta, mare cât roata carului, prăjită în ulei fierbinte, în tigaia de piatră ori de fontă, e gustoasă, după cum i s-a dus faima. Guşti din ea cu pofta unui trib de daci care tocmai s-a războit cu duşmanii şi nu a avut vreme să mânce. Vinarsul - nu te încumeţi să dai pe gât mai mult de un degetar - arde gâtlejul, după care căldura lui se risipeşte în trup şi-n vârtejul vorbelor.
ÎMBLĂTITUL GRÂULUI
Mi-aduc aminte ca şi azi ziua în care am intrat în poveste cu badea Miron. Era o zi de sfârşit de vară - ori poate de început de toamnă, cine mai ştie, că oricum trecuse de mult ziua Schimbării la Faţă, iar natura mirosea a vânt recişor şi-a frunză gata să se uşte. La Feregi venise vremea pentru claca de îmblătitul grâului. "La noi în sat, tradiţia cere ca în momentul când se gată rezerva de grâu din anul tercut - cum ar fi vremea ca acu' - să începem a îmblăti grâul pe care l-am secerat anul ăsta." Se pregătesc cuptoarele de pită nouă. Îmblătitul se face cu "îmblăciul", o unealtă agricolă din lemn, pregătită anume pentru a separa boabele de pleavă. Aerul se umple de colb subţire şi de pleavă, pe care vântul îl suflă uşor, în vreme ce grâul curat se aşază, în straturi noi, pe locul de pe care fusese înălţat cu îmblăciul. "Îmblătitul grâului nu-l poate face gos
