● Dan Berglund’s Tonbruket, ACT Music, 2010.
Dan Berglund vine din zona scandinavă, deci practică acel soi de jazz care nu prea are legătură cu jazzul, dînd tîrcoale insistent rockului progresiv şi post-rockului. Înainte să aibă propriul proiect, a cîntat la bass pentru trioul răposatului Esbjörn Svensson, considerat un fel de Radiohead al jazzului. E cam ca atunci cînd a încercat Dave Grohl să supravieţuiască Nirvanei. Ca şi Grohl, Berglund e un exemplu relativ fericit, în condiţiile în care majoritatea trupelor nu reuşeşte să depăşească momentul pierderii elementului pivot. Una dintre soluţii e îndepărtarea de sound-ul trupei de origine, contînd pe eschivarea de la comparaţii. Din păcate, uneori comparaţiile se forţează oricum, fără a ţine cont de intenţiile artistului.
Ca mai toată scena nu-jazz, Tonbruket e o trupă de festival mai degrabă decît una de studio. Diferenţele între album şi concert sînt majore, şi nu din pricină că trupa îşi augmentează spectacolul cu vreo formă de circ auxiliar, dialog cu publicul şi felurite năzbîtii. E vorba în primul rînd de o diferenţă de sound între înregistrare şi „pe viu“, o diferenţă care iese în evidenţă la stilurile muzicale curate, fără distorsiuni agresive.
Totuşi, diferenţa disc-concert nu e chiar atît de pregnantă ca la alte cazuri despre care am discutat în această rubrică (mă gîndesc în primul rînd la Nik Bärtsch şi Jaga Jazzist). Neojazzul se bazează adesea pe combinaţia dintre electronic şi instrumente de suflat, străduindu-se să acomodeze sinteticul modern cu clasicul analitic. Uneori, metodologia e integratoare, de fuziune, alteori se apelează la colaj, la juxtapunere. Tonbruket se eschivează de la aceste tendinţe, ocoleşte ambele metode şi alege o soluţie mai simplă, avînd ca rezultat un sound mai accesibil. Dacă n-ar fi backgroundul jazzistic al lui Berglund, albumul ar putea fi încadrat fă
