Revenită după 8 ani de trăit la Paris, mă tot întreb de ce îmi place Bucureştiul atît de mult? Chiar mult, îi găsesc un farmec aparte, o magie irezistibilă.

Să fie doar un snobism pe dos al celui care vrea să arate că după rafinamentele pariziene ştie să deguste şi exotismul balcanic? Să fie vorba de regăsirea unui loc care mi-a marcat profund adolescenţa şi tinereţea, anii de formaţie şi de ucenicie în cele ale trăitului? Să fie pur şi simplu frumuseţea explozivă a momentului de primăvară intensă, orbitor de luminoasă, halucinantă, în care am aterizat din ceruri occidentale în dedalul bucureştean al străzilor întortocheate şi melancolice din centrul istoric, uşor ieşite din timp?

Da, Bucureştiul m-a luat în braţe cu nebunia lui de arbori şi arbuşti înfloriţi care bordează cu nonşalanţă, uneori cu opulenţă, multe străzi mărunte şi chiar bulevarde, cu spaţiile lui verzi întinse şi bine îngrijite, mult mai mari decît îmi aminteam şi decît am întîlnit în alte metropole, cu mirosurile piperate ale zambilelor, narciselor şi lalelelor din rondurile din Cişmigiu, cu spilcuiala băncilor noi şi a chioşcurilor din Herăstrău şi parcul Carol şi parcul Tineretului şi atîtea alte scuaruri de care e plin Bucureştiul, şi care abia acum mă surprind prin număr şi uneori prin frumuseţe, deşi ele există demult.

Bucureştiul m-a uluit prin avalanşa de lumină solară neîngrădită ce curge din văzduh peste cartierele sale, parcă mult mai multă sau mai vizibilă decît în alte părţi, unde ea, lumina, e îngrădită de atîţia zgîrie-nori şi turnuri şi desime arhitectonică încît devine timidă, fărîmicioasă, o simplă funcţie utilă a ambianţei terestre prinse în chingile regnului urban exacerbat. După cum m-a surprins pînă aproape de exaltare cerul lui enorm şi adesea nespus de albastru, desfăşurat generos şi nestingherit deasupra clădirilor de toate mărimile