O problema cu dezbaterea despre cota unica, si cu multe alte subiecte, este ca adversarii acestei masuri tind mereu sa o duca intr-o zona ideologica, de "opinie politica". E o tactica usor de inteles, caci in zona respectiva orice confruntare se termina cu remiza: sustinatorii cotei unice sunt "de dreapta" iar adversarii ei sunt "de stanga", punct.

Am sa incerc sa evit confruntarea in acest articol... pur si simplu intrand in tabara ideologica a adversarilor cotei unice. Cu alte cuvinte, ca sa pot pastra discutia in zona obiectiva, acolo avem fapte si putem trage concluzii, am s-o pornesc chiar de la premisele subiective ale adversarilor ideologici ai cotei unice. Am sa imi asum principiile "stangii" politice. Cel care e invocat in aceasta disputa este cel al "solidaritatii sociale"; ideea ca bogatii trebuie sa contribuie procentual mai mult decat saracii la bugetele nationale. De fapt, la modul general, principiul fundamental al stangii este ca statul trebuie sa intervina pentru egalizare sociala, pentru reducerea discrepantelor economice existente in societate. Exemplu in favoarea acestui principiu sunt date tari avansate, cum e Norvegia, care au intr-adevar cote de impozitare progresive.

Bun, fie sa luam Norvegia ca model, fie sa pornim discutia de la acest principiu, bogatii trebuie sa plateasca mai mult, ca statul trebuie sa actioneze pentru o societate cat mai coerenta economic. Intrebarea este: implica sustinerea acestui principiu renuntarea la cota unica de impozitare a veniturilor? Cautarea raspunsului la intrebarea asta genereaza alta, esentiala pentru discutia noastra: cine sunt bogatii Romaniei?

Imi amintesc un episod recent, foarte pertinent. Intr-o discutie de la Cotroceni liderii sindicalisti au pledat vehement pentru renuntarea la cota unica care, citez, "ii avantajeaza pe privilegiati". Ulterior, o revista a publicat