De două ori pe lună, Bruce Willis e greu de ucis. Douăzeci şi patru de ore pe zi, kitsch-ul e greu de omis.
Vara e anotimpul vacanţelor, iar weekendurile estivale sunt minivacanţe ascunse în inima unor vacanţe mai mari. Chiar în concediu fiind, la sfârşit de săptămână ritmurile vieţii cunosc o anume încetinire, iar preocupările dobândesc un „ce" domestic. Nu te mai aventurezi pe trasee exploratoare, nu mai vizitezi muzee sau palate, nu mai descoperi privelişti, cotloane sau comori. Preferi confortul spaţiului unde eşti cazat, contemplarea detaşată, leneveala pufoasă, blânda letargie. În aceste condiţii, din meniu nu are voie să lipsească filmul de weekend, un instrument de relaxare cvasiobligatoriu şi omniprezent. Toate bune şi frumoase, numai că multe, prea multe, dintre filmele difuzate în weekend ilustrează o fixaţie tembelă: numărătoarea de cadavre. Reţeta pizzei cinematografice face din ketch-up ingredientul sine qua non. Un film de weekend nu-şi merită numele dacă la finalul lui nu s-au făcut praf trei cartiere (başca douăzeci de maşini) şi nu s-a ridicat un cimitir.
Ce spune acest amănunt? Că realizatorii de programe privesc vacanţa şi weekendul ca pe nişte perioade în care exigenţa privitorului se suspendă. În concediu, omul nu mai face uz de spirit critic, fiindcă preocupările lui sunt simţitul bine şi distracţia, două dintre obsesiile programelor de ştiri. Aşa stând lucrurile, telespectatorul e pus de fapt să se uite la aceeaşi Mărie cu aceeaşi pălărie. Conform statisticilor, optzeci la sută dintre filmele de weekend (las deoparte serialele) sunt de acţiune sau horror. Intriga lor e străvezie ca o felie de jambon şi previzibilă ca efectul unei promisiuni electorale.
În fotoliul din faţa televizorului se instalează o creatură nouă cu deprinderi vechi: e vorba de privitorul pe pilot automat, care ştie că i se livrează aceeaşi marfă şi se deci
