Una dintre caricaturile celebre din „New York Times”, menite să ridiculeze inexistenţa unei traduceri în engleză a meniurilor unor restaurante străine din oraş, ilustra un cuplu care stă la masă, într-un restaurant franţuzesc, bărbatul spunându-i jumătăţii sale : „Asta e partea mea preferată – când ne aduce mâncarea şi ne dăm seama ce am comandat”. Cam acelaşi lucru se întâmplă şi la o serie de restaurante sau pizzerii timişorene unde, probabil pentru a se păstra specificul local sau pentru a se da un aer de bon-ton „trivialităţii” unor alimente, meniurile sunt o combinaţie de engleză, italiană, turcă sau franceză, cu uşoare inflexiuni româneşti. Iar atunci când clienţii ne-poligloţi uită să-şi ia dicţionarele cu ei la masă, surprizele dau farmec serii, făcând-o de neuitat, uneori în sens pozitiv, alteori negativ.

Păsărească culinară

Cu greu s-ar putea crede că limba de lemn, nelipsită în administraţie sau politică, are aplicaţii şi în domeniul gastronomiei. Avalanşa de italienisme care năpădesc meniurile multor restaurante din oraş dau impresia că în oraş nu se mănâncă nimic cu brânză, ci doar „fromagio”, că ciupercile sunt inexistente din meniu, fiind înlocuite de „fungi” sau „funghi”, după cum îi sună mai bine creatorului de meniuri sau bucătarului-şef, la fel cum şunca se transformă în „prosciutto”.

E adevărat că unele preparate, în forma lor neaoşă, românească, nu sună prea bine, sau nu pot fi puse pe meniu, dacă e să se nominalizeze doar fuduliile sau puii de baltă. Dar de aici până la meniurile exclusiv pentru uzul poligloţilor e cale lungă.

Uneori, combinaţiile sunt spectaculoase, cum e cazul unui restaurant cu specific italian de pe Calea Lugojului, care oferă „carpaccio de mânzat”, putând merge pe aceeaşi linie cu „bolognese de porc” sau „veronese de găină”. La acelaşi resturant nu lipsesc de pe listă clasicul „p