Stratford are o nespusă frumuseţe curat englezească: deluşoare prelungi, cu lanuri bogate, pajişti de smarald, smălţate cu zambile de câmp şi pârâiaşe limpezi. Am călătorit mult. Am văzut multe. Am acordat numeroase interviuri. Nu de puţine ori mi s-a pus întrebarea: „Dacă ar fi să alegeţi un loc din lume, unde v-ar plăcea să vieţuiţi, care ar fi acela?“.

„Acolo unde plăcerea unei nebunii n-o dai pe-a lumii-ntreagă-nţelepciune", răspundeam. Citam şi eu cu aproximaţie două versuri din „Poveste de iarnă", de William Shakespeare. Le voi reda la locul potrivit, cu exactitate.

Locul ce mi l-aş alege, dacă aş fi obligat să fac acest lucru, fiindcă eu nu mi-aş da satul în care m-am născut pe niciun alt spaţiu din lume, s-ar afla în inima Angliei şi datorită legendelor pe care le născuse ceva numit chiar aşa: „Inima Angliei".

Şi în ţinutul acesta străbătut dinspre nord-est spre sud-vest de râul Avon, despărţind ţara grâului de la miazăzi de ţara lânei de la miazănoapte a trăit cel mai mare scriitor englez din toate timpurile, care a înţeles că între toate astrele pe care Renaşterea le slobozise, teatrul era cel mai potrivit „să dea măsura întreagă a acestei umanităţi, iar această umanitate expansivă nu-şi putea reprezenta mai bine pasiunile, decât pe o scenă de teatru".

„Ajuns la Stratford", spunea scriitorul şi traducătorul Mihnea Gheorghiu, „un zâmbet te încearcă străduindu-te să urmăreşti gândul acelui englez care, aflându-se cândva proprietarul casei în care a trăit cel mai mare scriitor englez, a dărâmat-o, iritat de vizitatori, ca să-şi construiască pe temeliile vechi o casă trainică şi confortabilă pentru sine: muzeul de azi".

Istoria vechilor artişti

Târguşorul număra pe vremea lui Shakespeare cam două mii de suflete „împăcate între ele prin bună înţelegere megieşească: mulţimea trecătorilor - călare sau pedeştri -, caravanel