Când ţi se impune să faci un anumit lucru într-un anume fel, iar tu întrebi "De ce?", te pui contra. Aşa te percep semenii, ca pe un căpăţânos, dacă nu chiar ca pe un asocial. Eşti contra normalului. Îmi dau seama, acum, când nu mai e nimic de făcut în relaţiile mele cu lumea, că am supărat întotdeauna pe cineva întrebând insistent, până şi în situaţii intrate definitiv în obişnuinţa tuturor, "De ce?".
Am fost oarecum conştient că am ajuns într-o fundătură conflictuală, eu socotind că e una ce ţine de logica învăţăturii, în ziua în care învăţătorul din a 7-a elementară ne-a spus că propoziţia, de aceea e ea propoziţie, fiindcă se compune din subiect, predicat, atribut şi complement. Fără a mai aştepta ca el să ne lămurească şi ce rol are fiecare din cele patru părţi în propoziţie, am săltat de fund în sus în bancă întrebând cu glas tare "De ce?".
Iritat probabil că am dat buzna în lecţia lui, domnul de română a venit în dreptul băncii, cu aerul că merit două palme şi nu-i frumos să mă lase să aştept, dar în loc să mă cârpească mi-a cerut să repet întrebarea. Timorat, fiindcă domnul meu de română era cam mătăhălos, m-am gândit că e nevoie să fiu mai precis şi am zis: De ce are numai patru părţi? Dânsul a apelat scurt la alt registru pedagogic şi a răspuns tărăgănat, aşa, ca să înţeleagă toată clasa că răspunsul era valabil numai pentru mine, ceilalţi fiind nişte copii normali, de vreme ce nu puneau întrebări aiurea în timpul orei: Propoziţia are numai patru părţi ca să se mire proştii.
Din clipa aceea am trăit cu grija că între religie şi şcoală, altfel spus între credinţă şi învăţătură, există o mulţime de locuri comune. Fapt care m-a stârnit şi mai tare, să cercetez, nu să cred, până şi în circumstanţe unde n-avea sens să te oboseşti cercetând.
Atunci, a fost ziua în care mi s-a deschis mintea, am devenit povestitor price