O explicaţie pentru criza prin care trece Uniunea Europeană vine simplu comparând salariile muncitorilor români de la Nokia cu cele ale foştilor angajaţi ai concernului finlandez, germanii de la Bochum.
Salariul minim plătit de Nokia la Cluj este de 230 de euro, în timp ce în Germania, la fabrica de la Bochum, salariul celui mai prost plătit muncitor german era de 1.600 de euro. Cheltuielile Nokia cu salariile sunt de şapte ori mai reduse în România. La o medie a cheltuielii salariale de 600 de euro pe lună per angajat, cei 3.000 de muncitori de la Jucu îi costă pe finlandezi maxim 22 de milioane de euro pe an. 22 de milioane de euro pe an cheltuieli cu salariile la venituri de un miliard de euro, la cât a ajuns fabrica anul trecut. Aşa da afacere.
Confruntate cu un mediu de business tot mai competitiv, multinaţionalele preferă locaţiile cu o mână de lucru mai ieftină. Vede toată lumea această tendinţă. Noutatea este că aceasta devine o explicaţie, propusă de tot mai mulţi analişti, pentru grava criză financiară şi economică prin care trece Vestul.
Căderea comunismului şi noile posibilităţi de comunicaţii au făcut posibile relocări masive. Sute de mii de locuri de muncă din industrie au fost închise în Vest pentru a fi mutate în Est, în Europa sau mai departe, în Orient. Şi cum slujbele în industrie (un tehnician într-o fabrică de sticlă) sunt mai bine plătite decât în servicii (un vânzător la supermarket), occidentalul mediu se confruntă cu scăderea, în medie, a salariilor, iar statul cu venituri mai reduse la buget.
Dar cum toţi aşteaptă acelaşi nivel de trai, statele au decis să păstreze cheltuielile. Nu se mai pun la socoteală obligaţiile companiilor şi statelor cu pensiile, majoritatea de tipul celor "speciale" din România, adică indexate la nivelul salariilor celor din branşa respectivă şi calculate în funcţie de ultimul salariu obţinut
