Antrenoarea vicecampionului mondial, Doina Anton, este cea ştie cel mai bine şi a împărţit toate frământările atletului din perioada recuperărilor, dar şi bucuria sucesului revenirii în elita mondială

Triumful de la triplusalt a lui Marian Oprea la Campionatele Europene de la Barcelona de săptămâna trecută, când piteşteanul a urcat pe a doua treaptă a podiumului, a fost trăit la intensitate maximă şi dincolo de gardul de concurs, de antrenoarea lui, Doina Anton.

N-am fost lângă ea, dar emoţiile din glasul povestirii ei doar la cinci minute de la triumful lui Marian, îi trădau fiecare grimasă şi gest din timpul concursului. „Încredere, concentrare, speranţă, temeri şi într-un final bucurie. Aşa am trăit săriturile lui Marian. La final îmi venea să ţopăi pe acolo", spune antrenoarea plângând de fericire de la celălat capăt al firului.

Descărcarea emoţională prin lacrimi şiroindu-i-se pe obraji nu şi le-a aputut stăpâni nici ea şi nici Marian. „A fost o lungă aşteptare, dar a meritat. A fost o presiune extraordinară pe care am trecut-o cu brio", mai aminteşte Doina Anton despre cei doi ani în care Marian nu s-a apropiat de groapa cu nisip din cauza accidentărilor şi a operaţiilor de la genunchi.

Chiar dacă are 28 de ani, iar doctorii nu-i dădeau speranţe că mai poate face performanţă, „Struţul" a continuat să se antreneze pentru această revenire în elita mondială.

„A fost o perioadă extrem de dificilă, dar nici o clipă nu am renunţat deoarece am crezut şi cred în Marian. Nu şi-a arătat încă întregul potenţial. Mai are încă rezerve...", spune cea care îi îndrumă paşii în atletism de mai bine de 16 ani. Iar revenirea piteşteanului înapoi la concursuri a stârnit din nou dorinţa de a-l vedea cu medalii la gât, nu atât din partea unei ţări întregi pe care s-o facă mândră, dar mai ales a celor din jurul lui.

„Primul gând stârnit după ce a urcat p