Filonul redescoperit de Naomi Ionică nu este cel pe care evoluează grosul oştirii poetice douămiiste, care se revendică ostentativ de la neoexpresionismele de tot felul. Dacă ar fi să-i găsesc spirite afine, le-aş putea pomeni pentru prospeţimea percepţiei realului pe Simona Popescu şi pentru autenticitatea transcrierii sentimentului de singurătate pe Letiţia Ilea. Experimentată dureros pe sine, singurătatea e scrutată şi în existenţele celorlalţi. Propria experienţă face ca observarea lumii din jur să rămână în cadrul unui firesc ferit de stridenţe, specific poeziei de calitate.

Intuiţia acestei maladii esenţiale a începutului de mileniu e surprinsă printr-o notaţie calmă şi egală, în care tensiunile se acumulează implacabil.

(Andrei Bodiu)

Flautul spart

A fost o vreme când credeam că dragostea ar putea renaşte oricând bunicii o să rămână să mă vadă crescând bunica îmi va da sfatul cel bun bunicul va fi cel mai tandru şi mai bătrân bărbat.

A fost o vreme când mama era printre

jucăriile mele

o păpuşă mai mare

tata mă înălţa în aer

cu trupul lui frumos, de săpun sculptat.

Apoi

tatei i-a crescut barba şi n-am văzut-o la început bunicului i-au crescut ochii şi nu erau aşa la început. A fost o vreme când credeam că dragostea ar putea renaşte oricând.

Nu o să am niciodată ochii mari şi albaştri

neliniştea din mine mereu a crescut

ca o umbră pe un perete gol

încercam să ne apropiem

ne scriam cu litere moi ascuţite

dintr-o groapă ieşeam spre lumea de-afară

soarele mi se părea prea alb

ţie îţi crescuse barba

eu aveam sânii rotunzi

am fugit

luna - un rinichi ma