Campaniile de reabilitare a poziţiilor politice aberante îmbrăţişate de Sartre (personaj pentru care Revel a nutrit un dispreţ constant şi profund), i-au prilejuit autorului Tentaţiei totalitare comentarii dintre cele mai tranşante. Amintind că Sartre nu putea alege un moment mai prost de a deveni “tovarăş de drum al comunismului internaţional” (Congresul Mondial al Păcii, Viena, 1952) decât clipa în care Slánský şi alţi unsprezece “trădători” erau condamnaţi la moarte de autorităţile comuniste de la Praga, după un proces fireşte trucat, lui Revel nu avea cum să-i scape că în cartea sa despre Jean Genet, Sartre justifica condamnarea la moarte a lui Buharin, despre care scria că, “în mod obiectiv”, fusese “un trădător”. Afirmaţia este considerată de Revel o cădere în cel mai sinistru “jargon totalitar”.

Logica stupefiantei înţelegeri pe care Sartre o arată unor ucigaşi de tip Mao şi Castro ori unor grupuri teroriste gen Baader-Meinhof și Brigăzile roşii, Revel o găseşte într-o declaraţie făcută de Sartre, în 1973, pentru publicaţia Actuel:

“Un regim revoluţionar trebuie să se debaraseze de un anumit număr de indivizi care-l pun în pericol, şi eu unul nu văd un altfel de mijloc decât moartea”.

Tot în 1973, într-un articol intitulat Elections, piège à cons (Alegeri – capcană pentru tolomaci), Sartre preia unul din sloganurile mişcărilor din mai 68. “Cu toată forţa gândirii sale”, scrie Revel despre Sartre, “el îmbrăţişează principiul după care revoluţia trebuie înfăptuită de o elită de profesionişti.” Revel readuce în pagină şi extrase dintr-un articol anterior celui din Actuel. Textul este dedicat de Sartre semnificaţiei raportului lui Hruşciov şi este publicat chiar în timpul revoluţiei maghiare, la 11 noiembrie 1956 în L’Express. Iată un citat ales de Revel:

“Enorma eroare a fost probabil raportul lui Hruşciov, căci, după opinia m