În Călătorie cu funicularul, volumul de versuri din 1934, de la Unu, cu un portret al autorului de M.H. Maxy, Sasa Pană este, pesemne, cel mai puţin avangardist si cel mai mult poet.

Călătoria poticnită, au ralenti, li se potriveşte întru totul unor poezii care încearcă să reţină ceva din lumea pe care congenerele lor o dinamitează. „Ceasul copilăriei colbăit în tăcere" (Palmares) e cel care sună, în cadenţe minore, în aceste notaţii de-o vagă înduioşare, frumoase ca viaţa văzută de sus.

Un soi de artă poetică e Plasa lui Pitagora, o blândă împăcare a meşteşugului cu natura. Se spune că, prinzând pescarii o plasă de peşte şi aflând de la Pitagora câte capete trage capcana lor, învăţatul le-a cerut să-i numere, ca să-i confirme exactitatea spuselor, apoi să-i arunce, vii, în mare. Prin urmare, să ştie şi să elibereze ar fi, în această ordine redobândită, de început de lume, rostul poeziei. Nu uşor de împlinit, câtă vreme ea se luptă între vazistasul „răsucit spre azur" şi veghea în închisoare. Delicată imagine, a ferestrei-evantai, care se deschide înşelător, lăsând să treacă înăuntru un soare abătut, deviat. „Când ulcere supurează conştiinţa/ Oglinzile mă mint" e mărturisirea dezicerii de imagini, cel puţin de acelea care au o legătură cu realitatea, datoare să se îndoaie, precum o dâră de lumină apropiin-du-se de o planetă, în preajma unui om suferitor. „Ce monument corect ar fi o furtună împietrită", declaraţie într-o doară, e un fel de-a face, la urma urmei, revoluţia să dureze literar. Ambiţia monumentului nu-i părăseşte, evident, pe aceşti spărgători de statui. Însă tâlcul lui nu e să consoleze precaritatea, ci să o conserve. În toată splendoarea convulsiilor ei.

Promoteu, un alt simbol pe care vârste diferite şi l-au adjudecat diferit, nu lipseşte din această coacere a unui viitor fără zei. Nu are, surprinzător, d