Spre deosebire de multe ţări occidentale, prin Mircea Eliade, România a avut nu numai şansa de a fi dat culturii universale pe unul dintre cei mai mari istorici ai religiilor, ci a avut parte din plin şi de "mitologia" ţesută în jurul acestei personalităţi de anvergură. Este un fenomen de cultură şi de spiritualitate care a adus nenumărate beneficii. De pildă, în pofida interdicţiilor regimului comunist, fervoarea căutării operei, lecturii şi comentariilor din şi despre Mircea Eliade devenise un act de disidenţă discretă faţă de ideologia totalitară.
Dar cele de mai sus au şi o altă faţă a medaliei, căci putem vorbi şi despre câteva dezavantaje. Bunăoară, fiind o cultură mică, în afara lui Eliade (şi, ulterior, Culianu) nu ne-am permis decât rareori şi numai după 1989 să traducem cărţi esenţiale ale ştiinţei/istoriei religiilor. Iar aceste traduceri au fost de cele mai multe ori incoerente, în lipsa unui plan editorial bine închegat, aleatorii. Nu mai spun nimic de autori ori de "acribia" acestor ediţii - despre calitatea traducerii ori despre eventualul aparat critic.
Cauzele sunt multiple: nu numai "lipsa cererii" (laitmotivul editorilor români) - în ţara lui Eliade şi Culianu neexistând încă posibilitatea de a face studii universitare reale în acest domeniu -, nu numai faptul că, fiind o ţară majoritar ortodoxă, disciplina "istoria religiilor" predată astăzi în facultăţile de teologie este deformată de partipris-ul confesional, nu numai sărăcia… ci şi lipsa unei bresle de specialişti.
Abia în anii din urmă lucrurile încep să se aşeze pe un făgaş normal. Tinerii adunaţi în jurul Institutului de Istorie a Religiilor recent înfiinţat sub egida Academiei Române (condus de profesorul Andrei Pleşu), alţi, nu puţini, cercetători independenţi, unii fiind absolvenţi deja a unor serioase universităţi occidentale, au creat condiţiile pentru o abordare