Despre titlul ultimei sale cărţi, Antonio Tabucchi spune că l-a descoperit răsfoind o antologie de texte ale presocraticilor şi, cum tocmai se afla în căutarea unui titlu care să includă cuvîntul „timp“, a adoptat parţial fraza misterioasă, cu rezonanţă abisală, tipică filozofilor preclasici ai Greciei Antice. Frază ce a fost „un cadou frumos, venit din Haos“. Dar nu numai titlul poartă o conotaţie aparte în acest ultim volum al lui Tabucchi, ci şi numărul povestirilor pe care le reuneşte, nouă – deloc întîmplător, folosit în amintirea unui maestru american al povestirii – Salinger. Timpul, în infinitele moduri de înţelegere ale sale, e şi tema centrală a acestei culegeri de povestiri, unul dintre firele subtile care leagă textele, celălalt fiind spaţiul (o geografie nefamiliară, cum accentuează Tabucchi, care este cea a ţărilor din sud-estul Europei, şi ale cărei puncte de reper sînt, printre altele, Bucureştiul, Budapesta şi Moscova). Afirmînd că a reuşit să scrie despre timp fără să ştie cum să-l definească şi făcînd trimitere la celebra formulă a Sfîntului Augustin din Confesiuni, Tabucchi mai dezvăluie calitatea principală a timpului din povestirile sale, el este unul al memoriei, al conştiinţei, un timp care nu „trece“, ci „îmbătrîneşte“, al nostalgiei care trece amintirile prin filtrul său transfigurator. Ca un element comun al tuturor celor nouă povestiri din volum stă o infinitezimală atenţie auctorială, îndreptată asupra cultivării fiecărui detaliu (de o subtilitate revelabilă doar la lecturi succesive), capabil îndeobşte să schimbe unghiul de percepţie sau chiar semnificaţia unui episod. În acest sens, deloc întîmplătoare este evocarea Coborîrii lui Iisus de pe cruce a lui Pontormo, a cărui cheie autorul o găseşte în chipul schimonosit de durere şi tristeţe al unuia dintre personajele secundare – cel îngenuncheat sub greutatea trupului mort, care pa