A fost mecanic de locomotivă toată viaţa sa. Chiar dacă a ieşit la pensie de aproape un an, bărbatul merge des în depou să vadă şi să audă coloşii de fier de pe şine, de care nu se poate despărţi.
Nicolaie Buican îşi aminteşte cu drag de momentul în care a văzut pentru prima dată o locomotivă. „Era o locomotivă pe aburi, pe care am văzut-o când aveam cam 10 ani. Cea mai apropiată cale ferată faţă de locul în care trăiam era undeva la 17 kilometri distanţă. Când am văzut locomotiva, am ştiut ce vreau să mă fac: şofer de tren", povesteşte bărbatul.
După absolvirea Şcolii de Mecanici de Locomotivă, Nicolaie Buican a fost, timp de patru ani, ajutor de mecanic. „Aceasta era ucenicia prin care trebuia să treci înainte de a deveni mecanic. Datoria ajutorului era de a verifica starea tehnică, de a comunica presiuni, temperaturi şi de a se ocupa de revizii", explică braşoveanul.
Din 1978 până în 2009, bărbatul a fost mecanic de locomotivă. În ciuda muncii dificile, acesta a fost dedicat total pasiunii sale. „Este foarte important ca mecanicul să realizeze un tot unitar cu locomotiva pe care o conduce. Eu pot să spun că am îngrijit mai mult locomotiva decât mi-am îngrijit casa. Înainte de plecare mă asiguram că totul este în regulă, plus că exista o vizită medicală foarte dură. Ţi se lua tensiunea, pulsul, suflai în fiolă", spune Nicolaie Buican.
O viaţă pe şine
De-a lungul anilor, mecanicul a trecut şi prin momente care i-au creat emoţii mari. „În tunelul de la Întorsura Buzăului, locomotiva a luat foc. Am reuşit să o scoatem din tunel şi să stingem focul. Atunci m-am intoxicat cu monoxid de carbon şi am stat în spital mai mult timp. Se întâmplă şi astfel de lucruri. În atâţia ani, îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu am lovit oameni. Am tăiat animale, însă nu mi-a sărit niciun om în faţă", povesteşte bărbatul.
Nicolaie Buican nu a renunţat la pa
