Criticul Nicoale Manolescu povestea la un moment dat că, invitat la deschiderea unei librării Humanitas, la Râmnicu Vâlcea, a ţinut un discurs în care a menţionat că singurul furt care i se pare acceptabil e cel de cărţi, rezultatul imediat fiind că o bună parte din audienţă a plecat acasă cu „suveniruri” neplătite, Gabriel Liiceanu spunându-i în glumă că ar trebui să-i trimită factura pentru cărţile furate. Această infracţiune, care poate fi considerată a avea şi o mică latură pozitivă, în cazul în care obiectul furtului e pentru uz propriu, se menţine constantă şi la librăriile timişorene, fiecare optând pentru un sistem propriu de depistare a hoţilor de carte, a căror imaginaţie pare să nu cunoască limite.

Tactici clasice sau inovatoare

Librarii cu experienţă spun că hoţul de carte începător, cel care o face pentru uz propriu, e uşor de depistat. Are, în general, studii superioare, un salariu, o pensie sau o bursă indecent de mică şi se deconspiră rapid la raft, prin priviri speriate în toate direcţiile, mişcări dezordonate şi o cromatică a feţei ce tinde spre grena. Dacă e prins, moare de ruşine. Cu hoţul profesionist de carte, care nu deschide volumele pe care le pasează mai departe, la tarabagii, e mai greu. Poate fi depistat lesne doar în cazul în care nu îşi adoptă o ţinută de serviciu. Astfel, dacă pe timp de vară vezi un specimen ras în cap, cu tatuaje de zeghe, îmbrăcat cu maiou roşu, budigăi şi şlapi „de Brâncoveanu”, zgâindu-se la raftul cu Patapievici şi Pleşu, e clar că nu e ceva în regulă în tablou. Problema e că nu multe librării au personal de pază, iar vânzătorii – adesea fete de douăzeci şi ceva de ani sau absolvenţii de filologie, de 55 de kilograme –, nu constituie o piedică în calea unui astfel de infractor, care îşi croieşte uşor drum spre uşa salvatoare, ignorând total şi avertismentele sonore din spate, şi ţ