Nu e adevărat ce-a spus preşedintele Traian Băsescu, şi anume că România n-are destui chelneri şi tinichigii. Avem, numai că adevăraţii chelneri au plecat în străinătate, iar la noi au rămas mulţi tinichigii care o fac pe chelnerii. Odată, prin toamna lui 2006, eram patru inşi la masă la Pensiunea Fantezia din Şomcuta Mare, judeţul Maramureş, acolo unde, spre marea lui bucurie, şoferul Laurenţiu Dobrică a reuşit să găsească o cameră fără pat şi fără baie. Era târziu, numai noi eram în sală. Eu ţineam un regim de regresie abdominală după ani şi ani de friptură cu cartofi prăjiţi, mâncarea universală în turismul românesc. Am comandat primul: o pulpă de pui, fiartă, cu puţin mujdei. Chelnerul, care era şi bucătar, a rămas cu creionul în aer când a auzit comanda, ţeapăn, parcă îl muşcase ceva de fund.

A închis ochii câteva clipe, a tras aer în piept şi, fără să noteze ceva, macăr un "p" de la "pulpă", fără să mă bage în seamă, s-a întors spre următorul. Notează comanda ăluia şi trece la al treilea. "Dar pulpa mea?", intervin eu mirat. Chelnerul se face că nu mă aude. Mă ignoră ca un cuier. Ia şi ultima comandă şi gata, pleacă spre bucătărie. "Domnu', pulpa mea!", strig eu din urmă, dar el nici nu întoarce capul. Toţi, la masă, rămânem muţi câteva clipe. Apoi ceilalţi încep să râdă de mine. O fi zis omul că-s prea gras şi n-ar fi rău să renunţ la cină. Nu merit păpică. N-am faţă de om serios.

Mă duc după chelner, bag capul prin uşa oficiului şi-i spun: "Nu vă supăraţi, pulpa...". El vine la mine încetişor, mă împinge uşor de cap înapoi şi pune foraibărul pe uşă. Eu mă duc pe dincolo, pe la ghişeu, şi iar îi spun: "Pulpa mea...". Chelnerul trage oblonul pe ferestruica aia şi se baricadează cu totul în bucătărie. Am început şi eu să râd ca prostul. Nu mai înţelegeam nimic.

Rup o foaie din agendă, scriu pe ea: "Una pulpă pui, fiartă, cu