Treptat, se naşte, prin contribuţia reprezentanţilor actualei puteri, o nouă limbă de lemn. Ea este rezultatul unei culturi cu totul relative, îmbinată cu nevoia disperată de a găsi ceva de spus atunci când n-a mai rămas nimic de spus. "Ţara noastră, România, trebuie să înţeleagă...", "România şi românii trebuie să priceapă..." Sunt vorbe pe care le auzim tot mai des şi de la Emil Boc, şi de la Adriean Videanu.
În ultimul timp, ei ne vorbesc despre "această ţară" - un fel de pacient pe care îl "operează" zilnic. Ca şi cum ei ar fi reprezentanţii locali ai FMI, trimişi să administreze "grădina din Carpaţi". Tot aşa l-am auzit ani lungi pe Traian Băsescu invocându-i, ritualic, pe "români". În ultimul timp, Băsescu este şi mai expresiv, utilizând varianta posesivă - posesia fiind un dezmembrământ al dreptului de proprietate - "poporul meu". Ceauşescu utiliza şi el această formulă de "posesie". Totuşi, el folosea pluralul (nu neapărat de majestate); "avem un popor minunat". Această limbă de lemn îşi are temeiul în subconştientul moşieresc al celor care o utilizează. Pentru că cei care guvernează acum chiar cred că România e ţara lor într-un sens aproape feudal. Băsescu chiar crede că e un faraon a cărui putere emană de la poporul căzut în admiraţie, popor pe care îl poate asmuţi la nevoie, ca pe o haită, asupra oricărui "trădător" care mişcă în front.
În ultima lună, premierul Boc a spus peste tot că PDL face un lucru unic în istoria recentă, "îşi trimite singur oamenii acasă din administraţie". Al doilea om din Guvern vrea să vorbească despre concedierile din zona bugetară, dar limba de lemn îi joacă feste. Din expresia folosită rezultă clar că cei din administraţie sunt "oamenii PDL-ului", nu funcţionari publici cu statut clar, ci nişte soldaţi pe care îi poţi sacrifica la nevoie. Şi, oricum, nişte persoane asupra cărora partidul invocă un drept
