Pe mine şi pe R.A.R. ne-au adunat laolaltă scrisul şi Delta Dunării. Şi aşa ne-am tot în­tâlnit noi chiar şi la munte de drag de Deltă şi de scrieri dedicate ei. Radu era un mare iubitor de spaţiu deltaic şi de orice fel de apă naturală cu peşte în ea; fu­sese alături de Adrian Gagea unul dintre şerpaşii lui Jacques-Yves Cousteau în ex­pediţia sa de pe Dunăre şi din Delta Du­nării din 1991; stătuse patru ani în Del­tă într-un exil autoimpus în timpul co­munismului şi ştia despre Deltă mai mult decât un sat întreg de aborigeni.

Era nu numai un pescar foarte priceput, cu cap­turi care astăzi par incredibile şi fac obiectul poves­tirilor sale fantastice şi ne­ve­rosimile despre pescuitul sportiv de-acolo, dar ştia mai totul despre mân­carea deltaică. Mi-a vorbit cu poftă şi eru­diţie despre mâncărurile lipoveneşti şi hahole (ale cazacilor din Sf. Gheorghe), indu­cându-mi ideea că acolo este cea mai bună mâncare de peşte de apă dulce din lume. Asta este în fapt filozofia fundamentală a celui mai mare Festival etno-gastronomic al Deltei Dunării, D'ale Gurii Dunării, organizat de Salvaţi Dunărea şi Delta - unde unul dintre premii se nu­meşte "Radu Anton Ro­man" - şi care scoate la supra­faţă cel mai important patrimoniu gastronomic tradiţional al zonei.

Multe întrebări i-am mai pus lui Radu despre misterele şi maţele Deltei. Şi că tot veni vor­ba de maţe, Radu mi-a povestit despre "storceagul" de Sfântu Gheorghe, dar şi despre un fel de "pizza" locală făcută din maţe de peşte, picioare de broască şi alte minunăţii din registrul bu­cătăriei arheologice, la care era atât de priceput. De fapt, Radu, după propria lui mărturisire, nu era un bucătar de vocaţie sau de profesie, nu era absorbit de func­ţiunea de a găti, ci era un erudit al bucătăriei naţionale, un arheolog al gastronomiei tradiţionale, un muzeograf al mâncării româneşti.

Şi dacă