Trebuie să recunosc un lucru. Nu numai că nu-mi place să scriu, acum, contra lui Traian Băsescu, dar nici nu-mi convine s-o fac. Fiindcă toţi şoşonarii care fac un ban din postări antibăsesciene rîd în nas din cauza asta, iar postacii pedelişti mă atacă sub motiv că aş fi marionetat de SOV.

Cînd îmi declaram simpatia faţă de Traian Băsescu, înainte de alegeri, şi eram invitat pe la Realitatea, mi s-a întîmplat aproape totdeauna să fiu singurul pro Băsescu dintre ceilalţi invitaţi. Nici nu era greu, pentru că împotriva lui Băsescu era o coaliţie de cinci partide, ne mai vorbind despre comentatorii „independenţi” care îl forfecau zi de zi. În noaptea alegerilor prezidenţiale, cînd eu susţineam în urma unor informaţii cărora le-am acordat încredere, că Băsescu a cîştigat alegerile, 80% dintre cei cu care am stat de vorbă îmi rîdeau în nas după sondajele care l-au făcut pe Geoană să ţopăie de fericire.

Am scris în campania electorală articole critice despre travestiurile electoraliste ale lui Băsescu şi despre evoluţia lui mediocră de la întîlnirea sa din primul tur cu Crin Antonescu. Dar şi articole în care spuneam că-mi plac prestaţiile lui de la întîlnirile cu alegătorii. Cînd am observat însă, după alegeri, că Traian Băsescu începe să se contrazică prin declaraţii sau prin tăceri, mi s-a părut normal să scriu despre contrazicerile şi tăcerile prezidenţiale. Asta din simplul motiv că nu mi-am legat tastatura de gardul lui Traian Băsescu nici înainte, nici după alegeri.

Iar atunci cînd am observat că politicianul Traian Băsescu se desparte de personajul politic pe care îl votasem, ce era să fac? Să renunţ la convingerile mele ca să mă ţin după el? Mi se pare mai simplu şi mai normal ca Traian Băsescu să nu mă contrarieze şi să nu mă oblige să scriu contra lui din cauză că se îndepărtează tot mai mult de personajul politic pe care l-am votat. Chiar