Era într-o dimineaţă de septembrie, iar Delta părea o lehuză care încerca să se întremeze. Nu după chinurile facerii - ci după o furtună năpraznică, petrecută cu o seară înainte. Şi, cu mici reprize, de-a lungul întregii nopţi.
Dintr-odată, în acea dimineaţă de Vinicer, apăru, ca o stranie fiinţă a apelor, Radu. Îl prinsese furtuna la intrarea în Fortuna şi a traversa lacul cu o barcă la rame însemna sinucidere curată. Aşa că şi-a făcut un "pat" din papură, a tras lotca deasupra capului şi astfel a trecut ceasurile grele ale vijeliei, ale nopţii.
Arăta ca un corsar fără noroc, ud, flămând şi însetat. Ochii lui atotcuprinzători zăriră pe o funie întinsă o namilă de somn afumat, pus la zvântat. "Ăsta îmi lipseşte!", exclamă biruitor. "Somnul!"
"UNDE SUNT HAMSIII?"
Se întâmpla asta cu un sfert de veac în urmă, pe malul canalului Crânjală, în spatele Maliucului. Mă ştiam cu Radu de mai bine de un deceniu, având în spate perioade când ne vedeam şi de câte o sută de ori pe an. Pe de altă parte, Radu ştia şi trăia Delta într-un chip cu totul aparte... Până la somnul afumat, de care avea să-mi tot amintească - somn gătit după învăţăturile însuşite de la Vanea Smirnov, cu baştină în Mila 23 -, un secui a fost cel care îmi arătase nebănuitele mâncăruri ale Deltei.
Acest ornitolog de elită - cândva şi secretar de stat la mediu - m-a învăţat să prepar şniţel şi tocăniţă din păstrăv de salcie (un burete galben, mare, care ajunge în deplinătatea virtuţilor prin luna mai). S-au bucurat de acele bunătăţi insolite şi alţi vreo optsprezece nemţi cu care băteam Delta în lung şi în curmeziş. Toate acestea, puteţi spune, sunt mizilicuri... Aşa şi este.
În acest colosal pântec al vieţii şi al morţii, în care tutelare sunt pânda şi foamea, artileria grea a gastronomiei are o plajă
