Acţiunea acestui al doilea roman al libanezului Rawi Hage*), care trăieşte în Canada şi a obţinut mai multe premii, se petrece la Montreal, timp de o lună, într-o iarnă grea, după ce naratorul (şi eroul) abia a fost salvat, împotriva voinţei sale, de la o sinucidere prin spanzurare şi e obligat, într-un fel, să vadă măcar o dată pe săptămană un psiholog căruia i se destăinuie. Aşa aflăm despre copilăria şi viaţa lui de adolescent în Liban (nu şi despre cum a ajuns în Canada), despre viaţa searbădă pe care o duce printre imigranţii din Montreal, despre emoţiile şi halucinaţiile sale periodice (nu toate după doze de droguri), cand se imaginează o libarcă uriaşă.

Gandul te duce de îndată la Kafka, dar romanul e cu totul diferit. Mai degrabă inclin să-l apropii, dacă este să-l apropiem de cineva, de Camus, cu celebrul "Străinul" şi raţiunea aceluia de a comite crima. "Ceea ce a făcut să se umple paharul a fost lumina aceea intensă, care îmi intra pe fereastră şi-mi poposea pe pat şi pe faţă. Am văzut raza de lumină intrandu-mi pe fereastră şi am înţeles cat de neînsemnat eram faţă de ea, cat de indiferentă era faţă de existenţa mea. Problema mea nu era că neglijam viaţa, ci că, într-un fel, m-am simţit mereu neglijat de ea. Chiar şi cand am alergat la fereastră şi am tras perdelele, am simţit cum raza de lumină e acolo şi mă aşteaptă. (...) Apoi mi-a venit o idee strălucită, luminoasă. Mi-am zis: lumina se află încă acolo tocmai pentru că eu exist. Ce ar fi să nu mai exist?" Şi mai departe: "Poate că totul fusese distrus de o lumină strălucitoare, care fulgerase şi nimicise totul de pe faţa pămantului. Am ajuns la uşă, dar mă simţeam paralizat, ca muşcat de un şarpe veninos. Dar în acelaşi timp mă simţeam uşor şi fragil, atat de fragil, atat de imponderabil, că aş fi putut fi ridicat în aer de orice sau ascuns sub orice. Aş fi putut fi purtat de un gandac sau