S-a-ntâmplat să iau parte, nu de mult, la un eveniment cultural extrem de interesant. Nu contează locul, nici protagoniştii, întrucât ceea ce vreau să spun este general valabil. Trebuie precizat însă că evenimentul era unul de prim rang, din toate punctele de vedere - inclusiv financiar şi logistic - şi că avea mai multe dimensiuni. Între altele, se lansa o carte şi se inaugura un spaţiu cu valoare istorică şi arhitecturală, renovat minuţios.

Cum e şi normal într-o asemenea împrejurare, au vorbit câteva persoane implicate. Vorbirea lor a confirmat, o dată în plus, ceva ce observasem mai de mult: spaţiul public cultural românesc este dominat de o sfâşietoare tristeţe. Omul care coordonase reconstituirea unei clădiri întregi, de pildă, în loc să povestească pasionat, emoţionat, entuziast şi - de ce nu? - cu mândrie despre ceea ce făcuseră el şi echipa lui, a vorbit aproape în şoaptă, părând foarte, foarte necăjit.

O să-mi spuneţi că nu toată lumea s-a născut cu daruri oratorice, că e vorba aici de temeperament, fire, dicţie etc. Poate. Dar sigur are legătură şi cu mentalitatea. Înainte de a ne plânge că societatea, presa sau autorităţile nu acordă culturii şi, în general, lucurilor de valoare interesul pe care acestea îl merită, trebuie să avem puterea să recunoaştem că noi nu ştim să impunem acest interes.

Uitaţi-vă la realizatorii documentarelor străine, dar şi la cei invitaţi să vorbească în cadrul lor. Unii sunt bătrâni, alţii sunt urâţi sau bâlbâiţi, dar tuturor LE STRĂLUCESC OCHII atunci când vorbesc despre un subiect care-i pasionează. Strălucirea ochilor nu se predă la cursurile de oratorie, actorie ori jurnalism. Nu există curs de căldură a vocii şi nici unul de entuziasm şi bună dispoziţie.

Vernisajele de expoziţii sunt triste, lansările de carte sunt triste (chiar când face cineva vreo glumă îndoielnică), de simpozioane şi alte în