Frustratul e ca un arc ţinut multă vreme strâns. Pare că aşa o să stea mereu, strâns, dar, dacă strânsoarea slăbeşte brusc, se întâmplă cu arcul ceva ce seamănă mai bine cu o explozie decât cu o destindere.
În zilele demente care au urmat evenimentului din 22 decembrie 1989, mulţi frustraţi s-au luat dintr-odată exagerat în seamă, iar tot ce a ţinut o vreme de vrerea şi de gândirea lor a fost exagerat şi adesea stihinic. O colegă, ale cărei articole ajungeau tot mai rar la tipar, fiindcă intrase într-un ciclu al vieţii şi al profesiei cărora le făcea faţă foarte greu, a stat zile şi nopţi de-a rândul lângă telefon, înnebunind lumea şi făcând mult rău cu veşti catastrofice. Spunea: Sunt ziarista cutare, mă cunoaşteţi, şi e de datoria mea să vă anunţ că apa de la chiuvetă e otrăvită! Sau: Sunt ziarista cutare, am fost marginalizată, pentru că sunt onestă, şi e de datoria mea să vă informez din surse sigure că în blocul dumneavoastră s-au ascuns terorişti!
Mi-a dat şi mie o mulţime de telefoane, zicând că se simte datoare faţă de copii să nu-i lase să mănânce pâine, întrucât în brutării s-au găsit substanţe toxice, sau să nu-i las să iasă din casă, deoarece în zona Obor se trage din toate poziţiile.
Venise vremea nestăpâniţilor, a excitaţilor, a exaltaţilor. Oricât control asupra simţămintelor tale ai fi avut, agitaţii se manifestau din toate poziţiile. Acum se spune că, într-adevăr, au fost doar "unii" care au cauzat drame purtându-se bezmetic, numai că aceşti "unii" n-au fost doar câţiva, au fost valuri, au fost frăţii întregi de inşi cu probleme aproape clinice de raportare socială cărora le trebuia numai scânteia ca să le ia mintea foc. Zilele trecute l-am văzut rezemat de un zid, cu mintea răvăşită de alcool, pe unul dintre agitaţii de atunci. M-a prevenit că vine apocalipsa. A mai bolborosit ceva despre zilele lui decembrie 1989,
