Mărturisesc, nici măcar jenat, că sînt, în ultima vreme, într-o dispoziţie pronunţat lirică. Un fel de adolescenţă tîrzie, regăsită sau reinventată, nu ştiu. O fi început, poate, coborîşul. Sau o fi de vină singurătatea de aici, de la Tokyo, unde, în afară de colaboratorul meu, nu vorbeşte nimeni cu mine. Toţi îmi răspund politicos şi zîmbitor, mi se dă tot ajutorul cerut, dar, dacă nu mă duc peste cineva, nu-mi deschide nimeni uşa biroului. Nu există nici obiceiul mersului în grup la masă, nici al băutului cafelei în sala comună (tea room, de fapt), aici fiecare munceşte şi n-are timp de prostii. Nu se pune problema să vrea cineva să mă integreze (în ce?), să mă întrebe ce fac în weekend, nu am ieşit la crîşmă decît în cadru oficial, welcome party sau după o conferinţă. Aşa că, ce să fac? Îmi tratez melancolia cu ce pot. Lucrez, mă plimb, citesc, „navighez“ pe net. Şi-aşa am regăsit, sau, de-a dreptul, am găsit, pe youtube, vechi melodii ale lui Leny Escudero. Ascult, cu căştile înfipte bine în urechi, să nu-mi deranjez cumva vecinii, cercetători ca şi mine, singuri şi ei, cine ştie ce-or fi ascultînd în căştile lor – moravurile astea par molipsitoare: nici locatarii acestuiInternational House, toţi străini, nu comunică, nu se vizitează. Ei, Leny e o minune! Deşi, mai la bătrîneţe, parcă vocea, timbrul şi maniera aduc prea mult a Brel. Dar qu’importe! Mă topesc după Pour une amourette, Malypense, Ballade pour Sylvie,L’Arbre de vie, Malenfance, La Simone, La grande farce (deşi asta chiar că e brelistă din perioada tîrzie, e greu să te „topeşti“ după ea). Şi mă-ntreb ce mă atrage atît la melodiile astea. Nu e tinereţea mea, e a părinţilor mei (Leny e născut în ’32). Nu e nostalgie adevărată, n-am trăit vremea aceea, e o nostalgie indusă, livrescă, poate, în orice caz făcută. De fapt, am ascultat prima oară o melodie a lui (Pour une amourette) prin ?86, pe un di