Aşa cum acceptă că nu există incompatibilitate între geniu şi lipsă de caracter, Jean-François Revel constată că există şi eroi lipsiţi de cap politic. Unul din personajele ce-l duc la această concluzie este Gilbert Renault. Cunoscut sub pseudonimul de război “Colonelul Rémy”, Renault a fost unul din oamenii “graţie cărora Franţa a încetat să mai fie o ţară ocupată în 1944”.
Apropiat al generalului de Gaulle, atât în timpul rezistenţei, cât şi după război, Renault sfârşeşte sărac, în 1984, în totala dizgraţie a gaulliştilor — atât a celor ce lucraseră ca subordonaţi ai săi pe când Colonelul Rémy era o figură legendară a rezistenţei, cât şi a celor care, în 1947, intraseră in RPF (Rassemblement du Peuple Français), formaţiunea fondată de general şi în care colonelul deţinuse funcţii cheie.
În 1950, fostul şef al reţelei de informaţii numărul doi din timpul rezistenţei, “Confrérie Notre-Dame”, publica în hebdomadarul Carrefour un articol ce nu avea cum să le cadă bine politic generalului şi admiratorilor săi necondiţionaţi. La 11 aprilie 1950, Jean Galtier-Boissière, fondator şi director al publicaţiei Le Crapouillot, notează într-o pagină de jurnal:
“Articol senzaţional al Colonelului Rémy în Carrefour, în care numărul unu al Rezistenţei cere eliberarea lui Pétain şi declară: este ce a vrut generalul de Gaulle să spună când, într-o seară, pe când îi vorbeam cu amărăciune despre mareşalul Pétain mi-a răspuns ‘Nu uitaţi – arcul Franţei are întotdeauna nevoie de două corzi. În iunie 1940, i-a trebuit, în aceeaşi măsură, atât coarda Pétain, cât şi coarda de Gaulle’.”
Nici Revel, nici alţii nu au avut vreo îndoială că Renault spunea adevărul, dar lipsa de tact politic a marelui erou avea să ia toată lumea pe nepregătite. În 1950 era prea devreme pentru asemenea mărturisiri, ca să nu mai spun că pentru cultul personalităţii creat în jurul lui de