Privesc pe geam si încerc să regăsesc ceva din farmecul adolescenţei petrecute într-un bloc cu oameni simpatici -unii dintr-un cartier vechi si foarte verde din Bucureşti. Stau, temporar, în apartamentul copilăriei mele.
Aici, am fost fericită. Acum, totul e trist, trist, trist. Alienarea societăţii noastre îmi invadează pînă şi amintirile. Mult zgomot, o agitaţie permanentă şi fără rost, hîrîitul zarurilor de table pînă foarte mult după miezul nopţii, hărnicia preaguralivelor femei de serviciu în zorii dimineţilor, puţine zîmbete, dar şi mai puţin, sentimentul de comunitate pe care îl aveam. În care ne aparţineam unii altora, cu bune şi cu grele. În care ne păsa. Un vecin în vîrstă a făcut pană pe aleea din faţa blocului. Mă uit, stupefiată, minute în şir. Îşi dă cămaşa jos, rămîne cu bustul gol, ca orice bărbat vajnic din România de azi, şi dă roată maşinii de cîteva ori, încercînd să priceapă de unde să apuce situaţia. Trec pe lîngă el bărbaţi zdraveni şi tineri. Unii îl salută. Nimeni nu se opreşte să-l ajute. Nimeni. Femeile fac cîte un popas doar cît să-l ţină de vorbă, nu mai mult.
A dispărut atitudinea jovială. E forfotă doar în spatele perdelelor. A rămas, însă, foarte mult verde în bătrînul cartier. E mare lucru!...
Săptămîna trecută am aflat un lucru care m-a bucurat imens. Şi care m-a surprins, într-un fel. Mai ales astăzi, cînd nimănui nu-i mai pasă de nimeni. Cînd trecem, împietriţi de indiferenţă, unii pe lîngă ceilalţi. Preşedintele României i-a decernat lui Jaroslaw Godun, directorul Institutului Polonez din România, Ordinul Meritul Cultural în Grad de Mare Ofiţer „în semn de înaltă apreciere pentru promovarea relaţiilor culturale româno-polone, precum şi pentru contribuţia semnificativă avută la impulsionarea mediului cultural românesc". Fantastic! Ultimele cuvinte m-au emoţionat teribil. Aşa este. Domnul