Atunci cînd o companie de publicitate se confruntă cu probleme financiare şi începe să fie tot mai puţin de lucru, secretul pentru un angajat care vrea să-şi păstreze slujba este să dea impresia că e extrem de ocupat. Şi, fără îndoială, să facă acest lucru în cel mai convingător mod cu putinţă. Mai cu seamă dacă e vorba despre o mare companie din Chicago, unde – nu-i aşa? – e aproape de la sine înţeles că toţi angajaţii sînt (cam prea) bine plătiţi. Joshua FERRIS, Şi atunci ne-au terminat, Traducere de Cornelia Bucur, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2010, 364 p. Sau, cel puţin, aşa era(u) înainte de izbucnirea crizei – şi nu e vorba de criza financiară din ultimele luni, ci de alta, descrisă excelent de scriitorul american Joshua Ferris în romanul său de debut, Şi atunci ne-au terminat (Then We Came to the End), apărut în anul 2007, primit călduros de critică şi de public şi aducîndu-i rapid autorului o faimă de invidiat. Cunoscînd foarte bine lumea agenţiilor de publicitate – căci, în paranteză fie spus, a lucrat el însuşi la una dintre ele –, Ferris mizează mult pe capacitatea sa de a reda atmosfera specifică birourilor ultramoderne, unde designerii de top şi copy-writerii Americii din primii ani ai noului mileniu îşi petrec cea mai mare parte a existenţei, în ciuda faptului că, după cum unul dintre personajele din romanul de faţă afirmă în repetate rînduri, a sta ore în şir pe un scaun din faţa unui birou şi a privi – tot ore în şir! – ecranul computerului sînt acţiuni total opuse adevăratei naturi umane. O adevărată galerie de portrete Fără să aibă ceea ce, în sens obişnuit, am fi tentaţi să numim „o intrigă“, şi fără să urmărească neapărat structurarea acţiunii, astfel încît finalul cărţii să aducă un deznodămînt spectaculos, romanul acesta cucereşte chiar de la primele pagini prin măiestria autorului de a construi o adevărată galerie de portrete –