Ca urmare a articolului 231 al Tratatului de pace de la Versailles, care arunca vina razboiului doar pe umerii Reichului German, Republica de la Weimar (numele primei republici germane, proclamate dupa infrangerea Germaniei in primul razboi mondial si care a durat pana la preluarea puterii de catre Hitler, la 30 ianuarie 1933, n.red.) era obligata sa plateasca despagubiri cu o valoare nedeterminata, abia in 1924 ajungandu-se la o reglementare, denumita planul Dawes (dupa numele negociatorului sef american), urmata in 1929 de un al doilea plan de plati reparatorii, mult mai reduse, denumit dupa colaboratorul lui Dawes, Owen D.Young. Ambele planuri prevedeau, pe langa reparatiile anuale pe care Germania trebuia sa le plateasca invingatorilor, si imprumuturi internationale in favoarea economiei germane, Dawes si Young recunoscand faptul ca doar o economie functionala este capabila sa plateasca reparatii.
Asa-numitul imprumut Dawes a atins o valoare de 800 de milioane de marci aur, cu o rata a dobanzii de sapte procente, in timp ce imprumutul Young reprezenta 300 de milioane de marci aur, la o rata a dobanzii de 5,5 procente. Mai ales investitorii institutionali, dar si cei privati, au cumparat astfel de titluri de imprumut. La inceputul lui februarie 1933, investitia lor s-a dovedit una falsa, guvernul cancelarului Hitler abolind plata dobanzilor si amortismentelor pentru majoritatea imprumuturilor.
Printre deciziile de baza ale politicii noii republici federale germane de dupa cel de-al doilea razboi mondial s-a numarat, in 1949, si preluarea mostenirii Reichului prabusit, printre care si plata datoriilor externe, nu insa la valoarea lor nominala completa, pentru a nu extenua financiar noua democratie occidentala, care trebuia sa devina un partener puternic in alianta libertatii, in conflictul de sistem cu dictaturile comuniste. Hermann Josef Abs,